Acela e un joc mai sec – îmi spunea un prieten referindu-se la romanele lui Simenon, la povestirile cu Maigret, mai precis la stilul acestora, comparîndu-l cu cel al Agathei Christie. Am fost uimit: nu m-am gîndit niciodată la asta, deși trebuie să-i dau dreptate. Într-adevăr, acțiunea romanelor cu Poirot sau cea a celor cu Miss Marple este mai suculentă, mai plină de caricaturi decît romanele cu Maigret. Atmosfera cărților lui Simenon este întotdeauna melancolică sau chiar sceptică: omul este cum este, rezolvarea unei crime n-o să-l schimbe deloc. Și-apoi, Maigret nu are „celulele cenușii” ale lui Poirot. El este un detectiv francez, mai corect spus parizian, care are datoria să-l prindă pe ucigaș. Primul, un geniu, celălalt, un funcționar.
Dar lipsa suculenței este compensată din plin de adevărul povestirilor. Am citit într-un eseu despre Maigret că este mai sigur că el a murit decît că Sherlock Holmes a trăit vreodată. Pînă și acțiunea romanelor Agathei Christie se desfășoară într-o ambianță la care cei mai mulți doar visăm, în timp ce ambianța romanelor lui Simenon este a noastră, a oamenilor obișnuiți.
Sigur, literatura poate să ne surprindă mereu. Un personaj ca domnul Goby, care privește diferite obiecte în timp ce vorbește, dar niciodată nu se uită la interlocutor, ne poate aminti oricînd de un cunoscut al nostru. Însă mijloacele de care dispun personajele din romanele cu Poirot sunt total diferite de cele de care dispun protagoniștii romanelor lui Simenon: în cazul primelor, banii niciodată nu reprezintă o problemă, mai mult, chiar și bătrînica de Miss Marple își petrece timpul fie pe Insulele Antile, fie la vreun conac uriaș.
În acest timp, Maigret trăiește cu soția pe Bulevardul Richard-Lenoir. Sigur, nu au probleme financiare, dar stau într-un apartament oarecare, mănîncă în niște restaurante deloc luxuriante, alături de mulți alți parizieni, și nu se uită în jos dacă vor să privească un om. Și privirea aceasta empatică cucerește cititorul chiar dacă nu-și dă seama de asta.
În imagine: Jean Gabin în rolul lui Maigret
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu