„Singur împotriva sistemului” – așa se subintitulează volumul lui Václav Havel publicat la Editura Curtea Veche la finele anului trecut. Prima dată am fost descumpănit: cum adică „împotriva sistemului”, cînd spune chiar titlul: „Deținut politic și președinte”?! Pînă la urmă, însă, a trebuit să-i dau dreptate paginii de gardă: Havel fusese într-adevăr „împotriva sistemului” și ca deținut politic, dar și ca președinte. Tragedia noastră a tuturor a constat în faptul că, la vremea respectivă, aveam nevoie de eroi; acum, ea constă în faptul că nu sunt eroi, doar marionete politice.
Havel era un președinte atipic: cult, talentat, charismatic și nepăsător în același timp. Vreau să zic că pentru el nu conta puterea în sine, nu se admira pe el însuși și nici nu ardea de dorința unei „purități naționale”. Nu era nici un agresiv încrîncenat, nici un utecist îmbătrînit, nici un birocrat fără idei. Cel mai mult se asemăna cu Árpád Göncz, fost deținut și el, și scriitor, un domn desăvîrșit. Poate că granița Balcanilor este sau, în orice caz, a fost spațiul unde mai erau președinți ca ei.
Perioada aceea însă s-a cam terminat și Havel este acum un mare președinte și o mare excepție în același timp. Care dintre președinții de azi sau politicienii în general ar putea scrie eseul magistral „Puterea celor fără de putere”? Cine ar putea spune în fața Parlamentului European că „mulți oameni pot rămîne cu impresia, destul de firească, că Uniunea Europeană, vulgar fie spus, este doar o serie de certuri infinite despre cît morcov se poate exporta…” (p. 152) Iată că am ajuns ca această impresie să fie una generală.
„Scrisorile către Olga” m-au impresionat dintr-un alt punct de vedere. Rar mai găsești, astăzi, doi intelectuali de vază care să formeze un cuplu și care să mai aibă și o credință și o năzuință politică. Or, ei doi erau chiar un astfel de cuplu: Olga și „Vasek” și-au asumat chiar și închisoarea pentru crezul lor și, după ce au scăpat de comunism, n-au devenit doi judecători fără empatie. Credință fără prozelitism – iată ce le lipsește multora.
Volumul are peste 600 de pagini. Traducătorii Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță au făcut o muncă impresionantă. Prefețele sunt mai mult formale, dar dialogul de la sfîrșit dintre Mircea Dan Duță și Gianina Cărbunariu reflectă admirația pentru un personaj ca autorul volumului, pe care o împărtășesc sută la sută, și o înțelegere a operei lui literare cu care din păcate nu mă pot mîndri.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu