Plicul lui Pașadia

Topurile subiective

Deși sînt un pasionat și un pasional din toate punctele de vedere, nu-mi plac totuși concursurile literare de genul „cine e cel mai mare…”. Am suferit toată copilăria de fraze ca „Eminescu, cel mai mare poet român”, „Petőfi, cel mai mare poet maghiar”, cîteodată mai sufăr și acum. Superlativele astea relative nu sînt bune la nimic; prin ele, poți să urăști un scriitor care nu merită asta.

Dacă intru totuși în joc, o fac numai din umor sau ca să-mi exprim topul subiectiv. „Ion Barbu e un poet mare!” – am scris unui mare literator feisbuchist, cînd am citit în medalionu-i consacrat autorului lui După melci că a avut o aventură cu Josephine Baker. Îmi imaginez cum stă la coadă printre admiratorii ei, cum se prezintă, cum o curtează pe divă și cum ajung, din vorbă în vorbă, la poezie.

Acelaşi comentator scrie acum despre Rebreanu, iar în comentarii, mulți dau în stînga și în dreapta cu „cel mai”. Eu pot să spun doar atît: pentru mine, Ion și mai ales Pădurea spînzuraților au fost niște revelații. După o școală care ne-ar fi putut face dușmanul României prin sloganul „patriotismul lui Bologa”, care se sacrifică deoarece vrea să dezerteze de la ungurii răi, am citit un roman în care protagonistul e un suflet zbuciumat de multe altele în afara ideii patriotismului, poate mai ales de o mamă care vrea să-l crească de parc-ar fi nu fiul ei, ci răposatul ei soț. Motto-ul este, cred eu, sincer, dar nu un „ordonator” al cărții – dacă Rebreanu a vrut altceva, sîntem martorii victoriei capodoperei asupra scriitorului. Dar să revenim: pentru mine, Rebreanu este într-adevăr „cel mai”, împreună cu Creangă, Mateiu, Ștefan Bănulescu, Petru Dumitriu și probabil alții la care voi ajunge mai tîrziu. Însă spun asta nu ca să ies învingător, ci ca să semnalez de fapt că literatura română este uriașă și nimeni n-are de cîștigat dacă ne prefacem că cititul este ceva obiectiv și precis. Toți am vrea să fie așa și știm cu toții că nu este așa deloc.

 

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu