Poetul acrobat

În 2019, la Editura Tracus Arte a apărut o excelentă antologie, „Confiscarea instrumentelor” (traducere din limba polonă de Constantin Geambașu), alcătuită din poeme selectate din ultimele trei volume ale poetului polonez Jerzy Jarniewicz: „Machiaj” (2009), „Apă pe Marte” (2015) și „Nopți pustii” (2017). Entuziasmul în fața poeziei lui Jerzy Jarniewicz este mai mult decât justificat, „Confiscarea instrumentelor” revelând un poet profesionist, complex, în spatele căruia ghicim un bun teoretician al poeziei. De altfel, Jerzy Jarniewicz este autorul unor solide cărți de teoria literaturii, dar și un traducător prolific din poezia americană contemporană.

În postfața antologiei din 2019 de la Tracus Arte, Marta Koronkiewicz punctează foarte bine câteva caracteristici ale poeziei lui Jerzy Jarniewicz, printre care și plăcerea acestuia de a nu renunța, în poemele sale, la convențional și, implicit, la convenții. În fond, prin utilizare excesivă, aceste convenții sunt demascate. Cu toate acestea, există și o plăcere, aproape „fetișistă”, în ostentația cu care poetul apelează la convențional, la artificial, iar poemele din „Machiaj” sunt un bun exemplu: „Metafora din titlu este semnificativă. Nu reprezintă doar titlul volumului, ci și o metonimie a artificialului, a convenționalului. În multe cronici s-a constatat că poetul o valorizează negativ. Și totuși, autorul poeziei «Fetiș», în care transpare mai degrabă perspectiva entuziastă a fetișistului, îi este mai apropiată atitudinea divei burlești Dita Von Teese, care repetă mereu că adevărata frumusețe este cea artificială: talia prinsă în corset, forma buzelor bine conturată. Într-una din recenzii s-a subliniat faptul că Jarniewicz face parte din grupul scriitorilor remarcabili, care urmăresc cu obstinație «convenționalul existenței umane»; de asemenea, nu doar convenționalul, ci și «ceea ce este demodat». Este o remarcă interesantă, care ne amintește că a existat o perioadă în care știam să operăm mai bine cu convenția”.

La un moment dat, convenționalul este aruncat în aer prin testarea limitelor sale nu numai în poemul „Fetiș” (unde apar versuri care descriu explicit jocurile îndrăznețe dintre iubiți: „Înainte de a mă trânti cu fața la pământ,/ de a te așeza călare și a mă apăsa cu genunchiul,/ stinge lumina, pune-mi pe cap/ ciorapii tăi roșii,/ pictează-mi pe burtă cu ruj/ o cruciuliță. Un cerc și o cruciuliță”), ci și în alte poeme, precum în „Instanța poate pronunța confiscarea instrumentelor”, din volumul „Nopți pustii”: „«Oh, my God, oh, my God» – citez lista cu dialoguri/ din youporn în limba originalului, practic/ fără abrevieri, lăsând pentru moment chestiunea/ semnificației teologice. Ultimul meu vis/ despre tine ar putea zbura în prime-time, înainte/ de douăzeci și două, iar Biserica, dacă și-ar da jos ochelarii/ întunecați, ar putea învăța de aici ce poate astăzi religia./ Și nu că există o asemenea durere care se încheie cu voluptate,/ sau o asemenea voluptate care culminează cu durerea. Fiindcă/ am visat că într-o carte străină, unde semne atât/ de dense/ nu formează niciun cuvânt, eu pot desluși/ doar numele tău sau ceea ce am visat/ că este numele tău”.

Convenția este spartă, iar mai apoi se produce o întoarcere în limitele convenției, printr-o declarație destul de banală – o glisare între neconvențional și convențional destul de periculoasă, asemenea unei acrobații pe o sârmă plasată la mare înalțime. De unde, însă, banalul, convenționalul folosit de Jarniewicz? Răspunsul îl dă tot Jerzy Jarniewicz: „…până la urmă, și acesta este un răspuns (…) la întrebarea de ce în versurile mele apar citate din diferite texte despre iubire, fiindcă nu ne eliberăm de ele, ele ne modelează reprezentarea despre dragoste, reacțiile noastre, ele sunt de facto iubirea, dar dacă nu ar fi, nu ar exista nici căutarea opusului lor, adică a idiolectului, a elementului privat. Este o confruntare permanentă între ceea ce este individual, irepetabil, și ceea ce este social și cultural, ceea ce există de-a gata”.

Poezia lui Jerzy Jarniewicz amintește, într-o oarecare măsură, și de poezia lui Mircea Ivănescu, dacă ar fi să facem o comparație cu un poet român. Amintește prin atenția acordată detaliilor, acelor amănunte legate, de exemplu, de cadre. Povestea de iubire dintre protagoniști ia naștere la limita dintre posibil și imposibil, dintre real și ireal, la limita, ca să fim în ton cu tot ce am scris mai sus, dintre convențional (sau artificial) și dinamitarea acestuia. Nici în poezia lui Ivănescu, nici în poezia lui Jarniewicz nu există, în aparență, un cod între iubiți, un limbaj doar al lor, iar povestea este pusă în valoare de multe ori doar prin atmosferă, prin cadrul care ține de registrul banalului, banal care, totuși, este revalorizat, capătă un sens propriu. Sau, după cum mărturisește însuși Jarniewicz: „Limbajul privat al iubirii constituie adesea, pur și simplu, o chestiune care ține de un alt fel în care funcționează anumite fraze care pentru noi sunt fie atât de uzate sau atât de vulgare, sau atât de banale, încât ne mirăm că cineva le mai folosește. În timp ce ele, în limbajul privat al cuiva, încep să trăiască din nou”.

În acest punct se poate vorbi de procedeul numit diaforă, „repetarea fără nicio schimbare (eventual cu o conjuncție sau prepoziție), sugerând diferența prin repetarea în sine”. În acest fel, poezia lui Jerzy Jarniewicz evită căutările inutile, ostentațiile stilistice, mizând pe paradoxul banalului revalorizat. Iată un poet care merită citit cu atenție și de la care se poate învăța foarte mult.

Jerzy Jarniewicz, „Confiscarea instrumentelor”, traducere din limba poloneză de Constantin Geambașu, Editura Tracus Arte, 2019, 98 p.