„Sper ca inima mea să reziste, fără fisură” de Christian Bobin (1951-2022)

Născut în 1951, la Creusot, Christian Bobin a publicat în cele şapte decenii de viaţă şaizeci de volume de proză şi zece volume de poezie, dintre care „Souveraineté du vide”, „Eloge du rien”, „Une petite robe de fête”. Extrem de discret, trăind mereu retras, în ultimii ani chiar într-o casă în inima pădurii, scriitorul a practicat în proza sa poetică o scriitură uşor recognoscibilă graţie stilului: simplu, cu imagini de natură eterate, revenind mereu la motive precum păsările, lumina, tăcerea, amintirile, florile. Publicat de Ed. Gallimard, Bobin era considerat de unii un scriitor minor, de alţii un artist desăvârşit al infinitezimalului, un scriitor mult prea modest pentru a-şi promova opera. A primit Prix des Deux Magots şi Prix catholique de littérature pentru volumul „Le Très-Bas”, în 1992, text care îl evocă pe Sf. Francisc de Assisi. Fragmentul de mai jos face parte din volumul „L’Inespérée”, apărut în 1994. (S.G.)

Christian Bobin

Sper ca inima mea să reziste, fără fisură

Copacul se află în faţa casei, pare un uriaş în lumina de toamnă. Tu eşti în casă, lângă fereastră, cu spatele la el. Nu te întorci ca să verifici dacă mai e acolo – cu cei pe care-i iubeşti nu se ştie niciodată, uiţi o clipă să-i priveşti şi-n secunda următoare ori dispar, ori devin ursuzi. Chiar şi copacii au momentele lor de absenţă, de mici infidelităţi. Dar de acela eşti sigur, esti sigur de prezenţa lui luminoasă. Copacul acesta face parte de puţin timp dintre prietenii tăi. Pe prieteni îi recunoşti după faptul că nu te împiedică să fii singur şi că-ţi luminează singurătatea fără s-o distrugă. Aşa poţi recunoaşte prietenia unui bărbat, a unei femei sau a unui copac ca acesta, uriaş şi discret. Copacul acesta se numără printre locuitorii satului în care te duci uneori ca să petreci câteva zile: nu faci nimic – nici măcar nu scrii –, în satul Saint-Ondras din Isère. Mai la vale, în faţa altei case, se înalţă alt copac, la fel de înalt, mai rebel la înfăţişare, cu care de asemenea ai o relaţie aparte. Un brad. Ţii o fotografie în portmoneu cu el. Singura fotografie pe care o ai la tine. Uneori, în dulcea ameţeală a unei călătorii sau a absenţei cuiva, oamenii îţi arată o fotografie pe care o poartă în portmoneu. Priviţi, aceştia sunt copiii mei, aceasta e soţia mea. Tu n-ai decât fotografia acestui brad. N-o arăţi, din cauza a ceea ce ar trebui să explici: priviţi un copac, nu e al meu, se află într-o grădină, care nici ea nu-mi aparţine, copacul acesta reprezintă cel mai bine chipul aceleia care l-a fotografiat, pe când spăla vasele, a ridicat la un moment dat capul şi a privit pe fereastra îngustă a bucătăriei, l-a văzut, l-a fotografiat pe loc şi mi-a trimis imaginea lui, ca şi cum mi-ar fi spus: iată ce am văzut azi, la nu ştiu ce oră, în lumina razelor de august, pe când aveam o anumită stare de suflet, care azi nu mai e aceeaşi deşi nu s-a schimbat, priveşte, te rog, lumea, iată cum arată ochii mei la nu ştiu ce oră din nu ştiu care zi. Bradul acesta face parte din relaţia voastră de mulţi ani. Celălalt copac, cel văzut de dimineaţă, e mai recent. L-ai văzut prima dată în vara trecută. Ai băut o ceaşcă de ceai la umbra lui. O umbră nelămurită strecurată într-o ceaşcă de ceai. Azi, când e toamnă, are loc a doua întâlnire. Şi e frig. Vă desparte un geam. Dar un geam nu e suficient ca să vă despartă cu adevărat. Copacul acesta e binefăcător, blândeţea lui se răspândeşte în toată casa şi o simţi când dormi aici. Ai rămas peste noapte şi azi vei pleca. Când cobori în bucătărie, să iei micul dejun, celelalte două femei care locuiesc în casă s-au trezit de mult şi au făcut deja o plimbare prin împrejurimi. Beau şi ele o ceaşcă cu ceai, cu tine. Pe peretele din faţă se află un tablou de Bonnard. Casa în care a copilărit pictorul e destul de aproape, la Grand-Lemps. Una dintre tinerele femei vorbeşte despre ea. Hainele cu care e îmbrăcată au exact culorile tabloului: culori stinse, ca nişte lumini mocnite sub cenuşă, culorile unei veri pe sfârşite, ale unei iubiri pierdute. Peceţile paradisului: roz, lilas. Să vorbeşti despre pictură e altceva decât să vorbeşti despre literatură. E mult mai interesant. Să vorbeşti despre pictură înseamnă să epuizezi repede cuvintele şi să ajungi la tăcere. Pictorul e acela care şterge geamul dintre lume şi noi, servindu-se de un petec de lumină scufundat în tăcere. Pictorul e acela care ne trimite fără încetare fotografiile pe care le face el lumii. Imagini nesfârşite, prea multe ca să le strângi pe toate în portmoneu, să le scoţi din când în când şi să spui: iată cum bate inima unui necunoscut în inima mea. Bonnard a murit în 1947. Ultima lui însemnare în jurnal suna aşa: „Sper ca pictura mea să reziste, fără fisură. Aş vrea să ajung la tinerii pictori din anul 2000 zburând cu aripi de fluture“. Ultimul lui tablou înfăţişează un migdal înflorit. E făcut într-un ultim efort, o ultimă zvâcnire, ca şi cum şi-ar fi zis: hai, să dau totul, să nu las nimic neînfrumuseţat, să plec fără să-mi pară rău, să nu las ceva ascuns în mine. În faţa morţii există două atitudini posibile. Aceleaşi ca şi-n faţa vieţii. Poţi să le eviţi, refugiindu-te în carieră, într-un gând sau în nişte proiecte. Sau poţi să nu te împotriveşti şi să le înlesneşti apariţia, să le sărbătoreşti prezenţa. Moartea, despre care nu ştim nimic, îşi va aşeza mâna pe umărul nostru, la adăpostul unei camere sau ne va pălmui în public – depinde. Cel mai bun lucru pe care-l putem face aşteptând ziua aceea este să-i facem mai uşoară sarcina: să ajungă să nu aibă aproape nimic de luat, pentru că noi vom fi dat deja aproape totul. Să nu-i mai rămână decât să ia între degete câteva flori de migdal. Cât de frumos e migdalul înflorit pe care-l găseşti în privirea unuia ce stă să moară, în forma mâinilor şi-n inima lui. E aproape la fel de frumos ca un copac înalt care ar putea să şoptească, în mijlocul vieţii simple de la Saint-Ondras, acel loc sfânt din Isère. Acum vorbeşte cea de-a doua femeie şi spune o poveste care începe amuzant. Spune cum s-a dus la doctor pentru că o durea una din mâini. Doctorul i-a dat reţeta şi i-a spus să facă injecţii de mai multe ori pe săptămână. Câteva luni mai târziu, i-a mărturisit pacientei sale că injecţiile nu-i folosesc la nimic, că i le-a prescris numai ca să fie sigur că o va revedea. Nu punea, de fapt, nimic în seringă. Aşa a venit dragostea, prin această şiretenie, de-a lungul întâlnirilor lor, aşa au ajuns să se iubească: graţie unor injecţii periodice cu vid, a unor înţepături care purtau o absenţă. Cum altfel să vină iubirea? Aşa a venit şi aşa a plecat. Prin gol, prin absenţă. Prin frica tot mai mare pe care a resimţit-o doctorul, frica de a nu-şi distruge căminul, imaginea publică, frica de Dumnezeu, de tot şi de nimic. De câteva săptămâni, nici nu i-a mai dat de ştire femeii. Iar ea suferă atât de profund, încât nu i se poate imagina leac. În pictură, vine un moment când pictorul ştie că a terminat tabloul. N-ar putea să dea explicaţii, poate doar să-şi recunoască neputinţa de a mai schimba ceva, cât de puţin, la el. Tabloul şi pictorul lui se despart atunci când nu-şi mai pot oferi nimic unul altuia. Opera e terminată atunci când, în faţa ei, artistul e redat pe deplin singurătăţii sale. Bonnard întârzia mereu momentul acesta. Pe patul de moarte fiind, i-a spus unui prieten cum să retuşeze tabloul cu migdalul înflorit: acolo, la stânga, e un verde care nu merge, acoperă-l cu un galben auriu. Pentru alt tablou, care era departe de el, fiind expus la Paris, îi scrie unui prieten şi-i cere să acopere, pe pânză, cu o culoare brună, o pasăre verde. Femeia care vorbeşte acum se găseşte în faţa iubirii ei aşa cum pictorul se află în faţa tabloului: ezitând să-l termine, retuşându-l, încercând să amâne clipa singurătăţii. Cuvintele ei nu se adresează vouă şi nici chiar ei înseşi, ci se rotesc prin cameră şi găsesc refugiu afară, în copacul care emană lumină – ca o păsăruică verde pe care nu poţi s-o faci să dispară. Şi o priveşti acum pe femeia aceasta cu o atenţie demnă de un pictor, îi priveşti mâinile aşezate pe masă, priveşti liniştea din ochii ei şi strigătul pe care-l găseşti la toate femeile îndrăgostite: sper ca inima mea să reziste, fără fisură. Aş vrea să ajung la iubitul meu din anul 2000 cu aripi de fluture.

Prezentare şi traducere din limba franceză de Serenela Ghiţeanu