Marea fără cuvinte

Evanghelina nu se simțea bine și mama m-a chemat la Mangalia. Dimitri a înțeles situația, nu s-a opus. M-a rugat să-i aduc o rețetă locală de sirop de violete din sudul țării mele. M-a condus la autobuzul care mă ducea la aeroportul Eleftherios Venizelos de lângă Atena, biletul mi-l cumpărase tot el. Mi-aș fi dorit să-l întâlnesc acolo pe Socrate și să călătorim împreună. O pasăre mare albă și-a desfăcut aripile și s-a desprins lăsând în spate un cer negru și fierbinte. A rămas urma ei ca o formă decupată care se desfăcea, se dezlâna, până la dispariția completă. Un zgomot înfundat contopea valurile cu stâncile care măcinau spuma ca pe o zăpadă a mieilor și peste toate conturul ferm al mării se redesena intens, iar și iar. Autobuzul era din ce în ce mai moale, semăna a pește uriaș cu solzi alunecători. Scaunul meu se transformase într-o floare a soarelui cu petale mari iar eu alunecasem în vis ca o odaliscă. Șine de tramvai pe care scârțâiau roți de fier m-au trezit din somnul adânc în care căzusem. Am simțit nevoia să mă întorc la Monemvasia, nu voiam să mai plec, returnam eu cumva lui Dimitri banii de avion. Seara eram înapoi la Maria O.

Dimineața am sunat acasă, nu se întâmplase nimic grav, Evanghelina mea era mai bine, o răceală cu tuse, dar fără febră mare, cu o evoluție bună, mama se panica ușor și de fiecare dată căuta pe altcineva să se ocupe de probleme. M-am dus la computer să caut o rețetă de sirop de violete și am scris pe o foaie mai multe variante. Am găsit și sirop de rodie, pseudo rodia se numea și era făcut din zeamă de sfeclă roșie. M-a amuzat ideea să faci din te miri ce alte te-miri-ce-uri. În copilărie sucul de sfeclă decora și înveselea multe preparate pe bază de brânză de vaci. Bunica era expertă în aranjarea unor mese festive care aveau doar două-trei ingrediente, însă foarte multe nuanțe. Știa să facă din sărăcie o treabă suportabilă.

Mă născusem cu nevoia ca totul în jurul meu să fie frumos. Era o sete neostoită și care mă împiedica să gândesc ori de câte ori mă înconjurau lucruri urâte sau jerpelite. Le refuzam. Aglomerația de obiecte mă sufoca, voiam să respir. Falezele de lut ale mării lângă care am crescut ofereau privirii o frumusețe prea reținută, umilă și pe care de multe ori o respingeam.

L-am sunat pe Dimitri să-i povestesc despre cele trei-patru rețete de sirop, a părut interesat și m-a rugat să le preparăm împreună în bucătăria restaurantului.

-De ce-o să avem nevoie?

-Flori de violete, zahăr, apă, lămâie…

S-a auzit un râs înfundat.

-De unde să iau eu violete?

-Nu știu… poate la supermarket la Iannis, se laudă că la el găsești orice… sau de pe internet, am încercat să-l încurajez pe Dimitri.

-Mai bine facem din ce avem, adică adaptăm rețeta… ce-ai zice de un sirop de lămâie?

-Aia e limonadă… în Grecia totul e cu lămâie, Dimitri!

-Nu chiar totul… a mustăcit simpaticul meu patron.

Maria O îl cunoștea pe Dimitri și nu avea o părere prea bună despre el. Se lăsase de școală cam devreme și se apucase de pierdut timpul până când a găsit o grecoaică bogată și mai în vârstă de pe urma căreia are restaurantul. Grecoaica l-a părăsit într-o zi nu se știe prea bine de ce, el n-a povestit nimănui nimic, dar a păstrat localul. Dimitri vorbește vrute și nevrute, mai mult inventează. Să nu te-ncurci cu el, mi-a ordonat Maria. Nu-i om cinstit. Asta-mi spusese și bunica Evanghelina, mă sfătuise să nu fac o mezalianță, dar ce era aia nu-mi explicase. Așa că o să merg după flerul meu. Oare unde-o fi Socrate? Am adresa lui, o să-i scriu diseară. Dar ce să-i zic? Dragă domnule arhitect… bla, bla, bla… și apoi să mă semnez… o barmaniță. O să râdă de mine, ba n-o să râdă, ia să-ncerc.

Orașul mirosea a vânzoleală, revoltații începuseră să se întâlnească zilnic în fața primăriei și să facă scandal. Îmi părea rău să văd cum tihna e risipită de țipete, violența nu-și nu avea loc aici, părea o boală a unei alte lumi. Locuitorii nu băgau în seamă, își vedeau de treburile lor, parfumul serii risipea orice urme de neliniște.

Dragă Socrate,

Mi-e și rușine să îți scriu după atâta vreme dar în numele prieteniei noastre sunt sigură că nu te superi. Drumurile m-au purtat spre vechea și prețioasa Elada, îți scriu din Monemvasia. Știu că nu-ți plac exprimările înflorite așa că tot ce pot să-ți spun e că aici mă simt foarte bine. Cum merg studiile tale? M-aș bucura dacă mi-ai răspunde la e-mail. Acum e târziu și e liniște, în apropiere stau încolăcite plante de Bougainville ca niște Diane indiferente. O realitate fabricată doar pentru a-mi fi mai ușoară trecerea de la copilăria fără griji la ceva ce rămâne încă nedescifrat. Valurile se sparg de Marea Stâncă într-un fel pe care nu mi l-am imaginat niciodată trăind în lutul mării de acasă și în lumina ei albicioasă plină de praf. Stânca e înconjurată de ape clare iar cerul e împânzit de particule negre ca niște mici portaluri spre lumi la care nu avem acces. Uneori în serile târzii mă pierd în livezile de rodii, țepoase ca niște ciulini și pline de promisiuni zemoase. Flăcările înserării se abat cu moliciune peste tot, înmiresmând aerul sărat și storcând din el un sirop cum era cel de violete pe care-l primeam de la toneta lui Istodor. Mă pierd în undele mici din pahar și zâmbesc cu amărăciune, ca un gladiator care-și știe soarta pecetluită și totuși luptă ca un om liber. A ta, E

Am citit și recitit e-mailul, nu l-am trimis. Nu reușisem să-i spun lui Socrate ce meserie alesesem și asta mă făcea să cred că mesajul are un ton fals.

Până noaptea târziu am strâns de pe internet rețete de siropuri, multe rețete, apoi am scos o foaie albă și am început să scriu cu creionul bine ascuțit: Siropurile lui Istodor. Poate că Dimitri o să dea din umeri, cine mai e și Istodor ăsta, ce treabă are el cu siropurile dar am să-i explic că este cel mai mare magician al acestor licori din sudul țării mele. E atât de mare încât nu știe nimeni de el, nu apare pe nicăieri numele lui, doar în sufletul meu, al Floricăi și al lui Socrate e săpat în culorile curcubeului. Primul din listă e siropul de violete, apoi cel de cacao, lămâie (Dimitri o să se bucure), vișine, portocale, piersici, pepene și caise.

Nemulțumirile oamenilor se înmulțiseră și se pare că noua conducere a șantierului dorea cu tot dinadinsul să tulbure liniștea locului. Ceva care amenință de la distanță ca o teamă infiltrată peste tot, începând cu subteranele. Așa e lumea în care trăiesc, trebuie să fie rău ca să fie bine și de multe ori nici cei mai fericiți oameni nu sunt fericiți ci mimează, mulțumirea e o treabă mult prea complicată și care mănâncă timp. Timpul nu mai există nici el sau nu în felul în care era înțeles pe vremuri. Nu sunt o barmaniță oarecare, am crescut între macii care se zăreau ieșind din ierburi ca sânii cu sfârcuri excitate din bluze albe de pânză topită. Timpul e folosit acum pentru a măcina timpul, pentru fragmentare, regula globală a conviețuirii. Urmăresc la televizor câteva emisiuni, mai ales pe CNN, îmi place Christiane Amanpour, e o femeie care știe cum să te țină treaz și să te facă să-ți pese. Nepăsarea e și ea pe lângă lipsa timpului o cărare bătută prea des în vremurile noastre și cele două se varsă în vasta și egoista singurătate.

Treceam prin piațeta în care se adunau zilnic acei oameni și încercam să disting pe chipuri emoțiile lor autentice. Păreau măști trase la copiator, toți voiau același lucru. Până și ridurile erau la fel, gurile strâmbe, pumnii strânși cu ură. Sub măști tremura carnea vie și nesigură a îndoielilor și a ineficienței, o viață de lipsuri scria pe pancarte, dar oare ce era în sufletul lor? M-am strecurat pe lângă ziduri și m-am îndreptat spre șoseaua care duce spre cetate. Luasem și foaia cu rețetele de siropuri în buzunar, o împăturisem bine și încercam să le repet în minte ca pe o poezie.

Cuțitele proaste taie ca niște cuvinte ruginite, lasă răni adânci în carnea fructelor. De ce tocmai cuțitele, din toată bucătăria lui Dimitri, sunt cele mai vitregite? Am încercat să tai cu ele câteva piersici pentru sirop și nu am reușit decât să le sfârtec. Am rupt cu mâna bucăți mari, simțeam zeama cum se prelinge pe piele, o urmăream cum ajunge în picuri pe blatul de lemn, apoi pe pardoseală. Dimitri nu a fost mulțumit de încercările mele, erau doar încercări, așa vorbisem, să mă lase să aduc câteva băuturi noi în meniu. Restaurantului urma să-i fie bine ca unui domn în vârstă căruia nu i se oferă locul în tramvai ci o ultimă plimbare sub clar de lună. Au trecut două săptămâni și Dimitri uitase de taraba cu suc de rodii. Nici nu găseam un moment bun să îi vorbesc. Părea mereu abătut, îl măcina ceva, nu era treaba mea de angajată să-i scormonesc viața.

Să faci ceva la care te pricepi bine, să depui efort ca să înveți de la cineva care știe, să fii exigentă, îmi zicea bunica Evanghelina, o profesie bine știută te va salva de la greu oricând și oriunde. În urechile mele vorbele sunau atunci ca o poezie frumoasă, dar fără sens. La ce bun? Lumea a luat-o într-o altă direcție, pare să conteze mai mult ambalajul, ideea, proiecția și corectitudinea politică. Evanghelina rămăsese cu convingerile ei. O cafea bună era o cafea bună, o cafea proastă nu poate fi bună. Acum se poate, dacă îi sunt prezentate calitățile colaterale, dacă provine dintr-o cultură responsabilă, dacă pe plantație lucrează oameni cu origini diferite, dacă există o etichetă din materiale ecologice. În regulă, dar gustul cafelei unde mai e?

A început să bată vântul, acum la început de vară adierile sale sunt o binecuvântare. Nu poți fugi de tine la nesfârșit, valurile de nemulțumiri care asaltă ființa sunt ca diagnosticele greșite. Într-o zi, Maria O a plecat. Mi-a lăsat un bilet pe masa din curte în care-mi spunea că va lipsi o vreme, nu știe cât, nu mult. Oare de ce nu-mi zisese în față? Credea că am s-o opresc? Pe biletul scris dezlânat mai erau câteva rugăminți: să ud florile seara, să verific ușile când plec, să pun boluri cu mâncare la pisici, să las chiria la Charoula peste drum de noi. Dacă aș fi vrut să plec de la ea sau să schimb gazda nu aș fi știut cum s-o fac, se vede că Maria nu și-a pus problema așa. Sau poate că era felul ei de a mă ruga să nu o părăsesc. Mă simțeam bine, Maria O avea încredere în mine, mare lucru, mai ales că nu ne știam de multă vreme. I-am scris mamei un e-mail în care i-am povestit întâmplarea și am rugat-o să-i zică și bunicii. A trecut o săptămână și nu am primit niciun răspuns. Mamei, mesajele electronice i se păreau frivolități.

Dimitri a anunțat personalul restaurantului că va pleca într-o călătorie de afaceri pentru o lună. Nu am fost foarte încântată pentru că mi se părea că am să rămân încet-încet doar cu revoltații din fața primăriei. Colega mea Irina, ajutorul de bucătar, mi-a șoptit că lui Dimitri îi place să fie în centrul atenției și că mica localitate nu-i mai satisface nevoia de a fi adulat.

-Chiar așa? m-am mirat eu. Nu mi s-a părut.

-Ești nouă pentru el… înțelegi ce vrei să-ți spun? Poate să-și pună masca în fața ta, nu-l cunoști cu adevărat. Iar el e exact contrariul a ceea ce pare sau zice.

-Nu e un efort prea mare?

-Se pare că e… îi place… asta e clar.

-E treaba lui, am scurtat eu discuția. Nu-mi plac bârfele, fiecare are viața lui, iar dacă nu-mi place situația, întorc spatele.

Irina mi-a povestit câte ceva despre patronul nostru. Putea să lase în urmă, să uite, să treacă sub tăcere legăturile cu multe persoane, veneau altele, Dimitri vâna mereu. Nici nu părea c-ar știi ce a lăsat în urmă, un om era doar un om, o ființă care nu-i îndeplinise dorințele și care putea fi abandonată fără un dram de compasiune. Fricile și himerele îl pândeau, bărbatul avea un secret bine ascuns.

Irina căuta de mai multă vreme să-mi vorbească, părea o ființă singuratică, nu își deschidea sufletul oricui. Iar eu am acest talent – știu de la bunica – în fața mea oamenii se simt bine și mi se destăinuie. Irina venise din Rusia în căutarea unei vieți mai bune. Dimitri avea opt angajați, patru pentru restaurant, un bucătar, un ajutor de bucătar și doi pentru bar. Pe bucătar, un italian, îl chema Laguna, sau poate că era doar o poreclă, tipul era volubil, se lăuda cu specializările lui de la Veneția. Bucătăria lui era un amestec delicios între tradiția italiană și cea grecească. Gastronomia e conturul vesel al Mediteranei, râdea el cu poftă. Există și un contur mai întunecat, cel al războaielor, conturul muzical al artelor și unul complicat, plin de suișuri și coborâșuri, dar și cel mai dulce, cel al amorului. Laguna părea expert în toate tipurile de contur mediteraneean, mai ales în ultimul.

Într-o dimineață, a ieșit pe terasă când eu aranjam o masă și alegeam paharele potrivite. A venit spre mine bătându-și palmele pline de făină și iscând un nor alb care a umplut zarea. Observasem că îi plăcea să-și facă intrări interesante cu care să capteze atenția, ca un magician.

-Pe unde te poartă gândurile în dimineața asta? Sau poate că n-ai chef de vorbă…

-Te văd abătut, l-am testat eu.

-Eu?! Niciodată. Norul de făină mi-e martor că sunt mereu vesel…

-Ca un Arlecchino, presupun…

-Ca un ce?

-Un Arlecchino. Nu știi ce-i aia?

-Te porți ca un copil, a zis Laguna luând un pahar de pe masă și murdărindu-l cu făină.

-Hei! Nu-i corect. Am muncit să aranjez masa asta.

-Te duci și iei un alt pahar, iar până atunci eu vin cu o farfurie cu ceva bun… O să te rog să guști, e o rețetă la care lucrez de multă vreme.

Am plecat supărată, mi se părea că mă ia peste picior. În același timp, eram și curioasă ce delicii pregătise. Mi-am amintit de zilele în care pe lângă siropul de violete de la Istodor mai primeam niște scovergi delicioase umplute cu brânză de oaie de la tanti Nina. Femeia locuia singură într-o căsuță dărăpănată, nu mai avea pe nimeni și pensia ei era mică să-și poată permite lucruri noi. Uneori, în preajma Paștelui, se mai găsea câte un om milostiv care îi mai repara gardul sau îi chituia geamurile. Partea cea mai interesantă a casei era bucătăria de vară. Acolo lucrurile stăteau altfel, totul era pus la punct, mobila era în stare bună, aragazul destul de nou, dulăpiorul plin cu de toate. Avea Nina cu ce găti. Bucuria ei se vedea după cât de pline de ulei erau hainele, mâinile, pereții, aragazul și oalele. În dosul curții avea un vișin care dădea fructe gustoase în fiecare an. Bogăția ei erau cele trei oi de care se ocupa un cioban și care-i permiteau să facă scovergi cu brânză cum nu puteai mânca în altă parte. Nina numea lucrurile din jurul ei „o groază de chestii inutile”, deși le folosea pe toate, rând pe rând. Educația ei nu fusese una aleasă, se zbătuse mult, viața nu-i oferise des sprijin și nici vremurile nu fuseseră ușoare. Dar pentru tanti Nina toate astea nu aveau o prea mare importanță. Victoria ei cea mai mare erau scovergile. Nimeni nu le mai făcea așa de gustoase și nimeni nu le oferea pe degeaba copiilor înfometați sau abia veniți de la plajă arși de soare, cu obrajii supți de la atâtea scufundări în apa tulbure a mării. Când vâjâie vântul pe la urechi, îmi aduc aminte de gustul lor.

Laguna?

Ședea picior peste picior pe o banchetă lângă marginea terasei și îmi făcea cu ochiul îndreptându-mi privirea spre un platou cu mezelicuri. Semăna cu un joc cu piese colorate, eram tentată să-l joc fără reguli. Laguna era de altă părere. El voia ordine. Mi-a sugerat să încep cu cele din mijloc, mi-a arătat cum să le iau unind degetul mare cu cel mijlociu și lăsând celelalte degete în evantai.

-Laguna, o să mor de foame dacă facem așa, și am lăsat paharul curat pe masă.

-Asta nu e hrană pentru nesătui… asta e artă, înțelegi? Eu apuc cu degetele cu care deschid și păsărica unei femei.

M-am străduit să fac frumos baletul degetelor și mi-am amintit de doi actori de comedie care arătau cum se beau cafelele în funcție de țară: în America se ține cana cu ambele mâini sau se bagă degetul în toarta ceștii, iar la Paris se apucă cu eleganță studiată ceașca cu degetul mare și cel mijlociu, lăsându-le pe celelalte moi. Cu rafinamentul lui Laguna nu voi ajunge departe, dar a insistat să gust așa cum se cuvine din „încercările” lui.

-Laguna, trebuie să admit că ești genial. Dar așa o mâncare cere etichetă, nu poți să o dai unui copil în pauza de prânz la școală sau să o iei la picnic…

-Zi-mi de gust….

-Pește, smântână, uleiuri combinate, unt și condimente pe care nu le cunosc. Și un blat fin de pizza.

-Pizza?! Nici vorbă, s-a supărat Laguna.

-Mda, nu mă pricep… Sunt bune, să știi. Cere-i părerea și lui Dimitri când se întoarce, sigur e mai rafinat decât mine.

-Dimitri nu se mai întoarce…, a mormăit printre dinți Laguna.

-Ce zici tu acolo?

–

După o pauză în care vântul a pornit în rafale mai tari, Laguna m-a privit.

-Ce-ai zice să vii diseară la mine, îți pregătesc ceva bun și apoi facem sex. Ce zici?

Peștele e mut de la natură, iar muțenia lui mi s-a transmis și mie. O durere surdă în partea de jos a abdomenului mi-a amintit că sexul era un subiect pe care-l ocolisem cam multă vreme, nu sunt virgină, dar nici mult nu mai am, cum glumea pe seama mea Vlad, un fost coleg de școală. Laguna arată bine. O să devenim BFF. Sau BFE adică best fuck ever, depinde de soartă sau de cantitatea de alcool. M-am apucat de șters pahare. Brusc mi s-au părut murdare, de nefolosit, așa că am intrat să caut altele.

Seara târziu, în fața computerului:

Dragă Socrate,

Fără pic de inspirație îți scriu această scrisoare fără cap și fără coadă ca un pește pregătit pentru cuptor. Oamenii sunt cam ciudați pe aici. La tine cum e? Bănuiesc că te găsesc în mijlocul unor discuții interesante cu oameni atrăgători și captivanți cu care ai ce vorbi. Când vei găsi mesajul meu te vei mira de nivelul conversației care este cu mult sub cel cu care ești obișnuit. Se știe că tagma arhitecților este cu „nasul pe sus” pentru că are și de ce. Să nu te regăsești într-o gașcă sau într-o societate e cel mai dificil. Să nu împărtășești subiectele prăfuite. Acum depinde de ce înseamnă pentru fiecare subiect prăfuit. Mi se pare că sunt pe calea sigură a ratării, nici aici nici în altă parte, nici așa nici altcumva, în fine, înțelegi tu. Ocupația asta e TEMPORARĂ, până mă lămuresc ce vreau cu adevărat. Așa ca tine. Mândria Mangaliei. Nu, nu râd, sunt sinceră până la lacrimi. Și mai cred că pe Ulisse Circe l-a convins să rămână după ce a făcut sex sălbatic cu el. A ta, E

PS – Am uitat să scriu despre ce ocupație e vorba. Sunt barmaniță.

Nu am trimis nici email-ul ăsta, l-am lăsat în folderul cu schițe. M-am băgat în pat și am stins lumina cu gândul la Dimitri, oare ce naiba făcea? De ce mormăise Laguna că nu se va mai întoarce? O prietenie adevărată începe atunci când poți să-ți arăți cele mai vulnerabile colțuri ale ființei. Altfel nu merge.

Într-o zi o să dispar ca să merg înapoi pe firul timpului, oare cum se petreceau lucrurile în alte vremuri? Lumea spune că timpul s-a scurtat dar mie mi se par încă lungi coridoarele lui. În Mangalia copilăriei întunericul venea târziu chiar și iarna, aveam ore suficiente pentru toate invențiile noastre. Socrate era cel mai talentat. Într-o zi ne-au dus cu școala să vizităm un șantier arheologic, a fost dezamăgitor. Nu am văzut nimic concret. Un domn înalt povestea despre o grămadă de obiceiuri și obiecte cu nume exotice, iar în fața mea se întindea un câmp uscat cu gâlme și gropi săpate din loc în loc. E urât aici, am îndrăznit eu să comentez și am fost privită cu un aer superior de către tip. Socrate m-a luat de cot și m-a ciupit ușor, ești fraieră, mai bine taci, de ce să-i lași să râdă de tine. Ni s-au mai prezentat diverse cetăți, ziduri înalte, morminte regale, urme de pictură valoroasă, mozaicuri „mai frumoase decât cele romane”, o baie publică cu frigidarium. Priveam golul uscat din fața mea și mă gândeam la povestea cu Hainele cele noi ale împăratului scrisă de Andersen. Îmi venea să strig și eu Regele e gol! Pământul e gol! A început o ploaie fierbinte care a topit în ea toate frământările mele, excursia s-a încheiat și din toată ziua aceea mi-a rămas doar ciupitura de la cot. Pielea crăpată, și totuși moale, păstra urmele strânsorii degetelor lui Socrate, a fost o zi nemaipomenită.

Goana și graba sunt surori ale aceluiași univers concentraționar. Când te simți liber, nu vrei să fugi nicăieri. Într-o seară, după serviciu, mă pregăteam să plec spre casă, a venit la mine Irina, ajutorul lui Laguna, și mi-a propus să mergem împreună să bem un pahar de vin pe malul mării, pe țărm, undeva în orașul nou. Am mers agale pe șoseaua lungă ce leagă Marea Stâncă de peninsulă, un drum în întuneric, luminat din loc în loc de felinare gălbui.

Fragment din romanul „La Socrate” de Alina Gherasim, Editura Oscar Print, București, 2020