Un roman exemplar

Respins, pe rând, de mai multe edituri italiene, romanul „Ghepardul” a fost publicat abia în 1958, la un an după moartea cvasi-necunoscutului sicilian Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de Lampedusa, autorul său, datorită intuiţiei excelente a lui Giorgio Bassani, la Fetrinelli, aceeaşi casă editorială care oferise cititorilor, în 1957, prima ediţie oficială a cărţii lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”.

În ciuda rezervelor pe care o parte a contemporanilor n-au ezitat să le exprime (unii dintre ei descoperind în textul acesta ba accente de dreapta, ba, dimpotrivă, obsesia stângii – adevărul rămânând, însă, acela că Lampedusa ajunsese să fie mult prea sceptic şi deziluzionat de climatul cultural – şi nu numai – al Italiei postbelice pentru a mai manifesta astfel de simpatii), „Ghepardul” va ajunge, aproape peste noapte, în atenţia cercurilor literare europene, fiind considerat de numeroşi critici drept cel mai bun roman italian de după cel de-al Doilea Război Mondial, încununat cu Premiul Strega – caz unic în istoria literaturii italiene de acordare postumă a acestei prestigioase distincţii – şi ecranizat în mod absolut remarcabil de Luchino Visconti, în 1963. „Recitind această carte”, va spune E. M. Forster, unul dintre cei dintâi şi cei mai înflăcăraţi admiratori ai lui Lampedusa, „ajungi să-ţi dai seama în câte feluri poţi să te simţi viu şi să rămâi astfel pentru totdeauna, şi câte porţi care par a fi închise în faţa cuiva aşteaptă doar atingerea unei alte mâini pentru a se deschide.”

Romanul prezintă istoria declinului casei Salina, o familie din înalta aristocraţie siciliană, şi adoptă uneori un ton care-l apropie mai degrabă de marile construcţii narative ale secolului al XIX-lea în ceea ce priveşte uluitoarea ştiinţă a detaliului care-i îngăduie autorului să recreeze şi să exprime ca nimeni altul atmosfera unei lumi ce-şi trăieşte cele din urmă clipe. În egală măsură, însă, prin capacitatea analitică a scriiturii, prin ironia fină şi prin aerul melancolic pe care textul îl degajă, „Ghepardul” este unul din marile romane ale secolului XX, unic şi singular atât prin destin, cât şi prin receptarea de care a avut parte. Subiectul cărţii este centrat în jurul lui Don Fabrizio, Principele de Salina, capul unei familii ce pare organizată încă după principii feudale. El este „ghepardul” (ultimul ghepard!) care, chiar şi fără să vrea, îndoaie tacâmurile de la masă şi îşi sperie copiii ori subordonaţii cu forţa sa fizică sau cu accesele de furie, dar care, pe de altă parte, e pasionat de astronomie, fără a înţelege, însă, întotdeauna exact mersul istoriei ce pare a-l lua prin surprindere. Lampedusa ştie perfect cum să exprime pe de o parte realitatea unui moment istoric bine determinat, iar pe de alta încercările permanente, chiar dacă nereuşite ale protagonistului de a eluda tocmai devenirea căreia intuieşte că nu i se poate opune.

Marile evenimente istorice dau senzaţia, cel puţin la Donnafugata, domeniul de vară preferat al prinţului, că sunt cumva iluzorii, superficiale şi că doar în spatele lor pot fi identificate adevăratele şi tensionatele raporturi de forţe ce se stabilesc între vechea artistocraţie şi noii îmbogăţiţi, exemplul prin excelenţă al acestei noi clase sociale fiind, desigur, don Calogero Sedàra, cel care achiziţionează bunuri şi terenuri cu aceeaşi repeziciune cu care prinţul Salina le pierde pe ale sale. Deloc întâmplător, momentul declanşării acţiunii este anul 1860, exact perioada în care liniştita Sicilie a intrat în contact cu marile evenimente istorice care au marcat evoluţia spre modernizare şi unificare a Italiei. Căci, se ştie, pe 11 mai 1860, Garibaldi şi trupele sale au debarcat la Marsala, pe coasta vestică a insulei, cu scopul de a declanşa o mişcare revoluţionară în sudul Italiei (Regatul celor Două Sicilii includea, pe atunci, Napoli şi Sicilia) şi de a contribui, în acest fel, la centralizarea statului naţional italian.

Cu tot acest fundal revoluţionar, Garbaldi şi oamenii săi, marşurile triumfale ori confruntările armate rămân destul de departe de prim-planul romanului de faţă, al cărui protagonist se străduieşte să facă cele mai bune alegeri în situaţiile date – care nu o dată i se par a fi fără ieşire –, nu se opune revoluţionarilor, ba chiar acceptă şi contribuie decisiv la realizarea căsătoriei dintre iubitul său nepot, Tancredi, şi frumoasa Angelica, tocmai fiica lui Calogero, amărând-o definitiv pe fiica sa, timida Concetta, îndrăgostită fără speranţă de tumultuosul ei văr. „Dacă vrem ca totul să rămână aşa cum este, trebuie ca totul să se schimbe”, afirmă Tancredi, enunţând una dintre frazele-cheie ale întregului roman, tânărul hotărându-se să susţină mişcarea garibaldină mai mult din oportunism decât din convingere, alegând, ulterior, cariera de diplomat, mult mai convenabilă şi mai strălucitoare decât aceea de revoluţionar… Prin urmare, pentru ca totul să rămână (mai mult sau mai puţin) aşa cum e – iluzia cu care trăieşte până la sfârşit Principele Salina –, nepotul său se va căsători cu Angelica, iar el însuşi va avea relaţii cordiale cu don Calogero, câtă vreme familia Salina mai are, în noul context al evenimentelor care se succed cu atâta repeziciune, doar numele şi faima, în privinţa banilor depinzând adesea de generozitatea fostului (şi extrem de întreprinzătorului!) angajat de la Donnafugata.

În cazul acestui roman, însă, cititorul trebuie să fie mereu atent să nu privească subiectul drept esenţă a cărţii, câtă vreme interesul major al autorului şi, deopotrivă, al unei astfel de scriituri, este altul. Căci „Ghepardul”, avându-l ca protagonist pe acest principe în egală măsură senzual, dar şi cu vădite preocupări intelectuale, mereu fidel propriilor convingeri şi principii şi făcând tot ce ţine de el pentru a salva modul de viaţă în care crede chiar şi în mijlocul unei lumi în care, după cum el intuieşte perfect, toate valorile pe care le cunoaşte se pervertesc, iar dacă nu, oricum se trasformă, rămâne şi o extraordinară evocare a unei Sicilii tradiţionale dar, mai ales, excepţionalul roman al unui univers crepuscular, al unei lumi vechi ce se stinge pentru a face loc alteia, mânate de alte idealuri sau, din păcate, adesea lipsite de idealuri… Unul dintre momentele esenţiale ale cărţii – şi care spune totul în ceea ce priveşte caracterul Principelui Salina – este marcat de refuzul lui Don Fabrizio de a accepta să candideze la un loc în Senat în noua Republică Italiană. El simte că aparţine unei generaţii nefericite, disputate de lumea cea veche şi de cea nouă, dar incapabilă să-şi găsească adevăratul loc în vreuna din ele, nefiind deloc adeptul crezului cinic al predecesorului său princiar din cartea lui Machiavelli.

În schimb, Calogero Sedàra are toate calităţile pentru a ocupa o asemenea demnitate, excelând nu atât prin prestigiul căutat la un om politic de modă veche, ci prin puterea pe care, în noile condiţii, ştie cum s-o afirme. De altfel, şi frumoasa Angelica, fiica acestuia, se foloseşte în felul ei de o anumită putere – care e atributul familiei sale şi, probabil, al noilor îmbogăţiţi – pentru a-l cuceri pe Tancredi. În acest caz, e vorba, desigur, de o putere de seducţie complet străină inocentei Concetta, care va pierde confruntarea surdă pentru afecţiunea vărului ei în favoarea nestăpânitei Angelica. Paginile în care Lampedusa descrie pasiunea celor doi, în cadrul de-a dreptul baroc al castelului Principelui Salina, sunt unele dintre cele mai reuşite din întregul roman, autorul ştiind exact cum să descopere proporţiile cele mai potrivite pentru amestecul de inocenţă simulată, calcul rece şi atracţie genuină din jocul în care Tancredi şi Angelica se angajează şi pe care ajung nu doar să-l joace, ci şi să-l trăiască (având, însă, chiar şi în cele mai înflăcărate momente, presimţirea acută a morţii, a descompunerii şi a finalei stingeri); oarecum asemănător, William Faulkner descria, în contextul literaturii din spaţiul cultural nord-american, lupta surdă şi pasiunile erotice care se iscau, uneori, între membri ai familiilor Sartoris şi Snopes.

Vorbind despre evoluţia prozei secolului trecut, Edward Said afirma că „Ghepardul” este versiunea în cheie siciliană a unui text precum „Moartea lui Ivan Ilici”, şi că, în plus, întreaga construcţie narativă nu ar face altceva decât să mascheze un impuls autobiografic, câtă vreme în unele dintre reacţiile lui Don Fabrizio s-ar putea recunoaşte atitudini manifestate de Lampedusa în anumite momente ale vieţii sale şi ale marilor transformări politice cărora scriitorul le-a fost martor, prin intermediul acestei cărţi autorul reconstituind sau regăsind, fie şi parţial sau indirect, o parte dintre valorile în care a crezut şi unele dintre lucrurile la care a ţinut. În egală măsură, însă, permanenta melancolie şi nostalgia profundă ce pluteşte peste romanul de faţă îl apropie pe Lampedusa de Thomas Mann, în vreme ce precizia stilistică şi concizia exprimării ne fac să ne gândim la Flaubert sau la Stendhal, „Ghepardul” depăşind, citit astfel, tematica socială sau condiţionările strict istorice despre care o parte a criticii italiene a vorbit cu obstinaţie. Romanul devine, deci, veritabilă elegie pentru o lume dispărută, dar ale cărei valori continuă să-şi păstreze viabilitatea, mai ales dacă le raportăm la demnitatea de-o viaţă şi, nu în ultimul rând, la demnitatea manifestată în faţa morţii de un Principe convins că, fiind condiţionaţi de marea istorie, oamenilor nu le rămâne altă şansă decât să încerce să trăiască în ritmurile mereu în schimbare ale acesteia, dar fără să-şi abandoneze principiile.

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, „Ghepardul”, traducere de Gabriela Lungu, cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Editura Humanitas Fiction, 2023