75 de ani de la nașterea lui Ioan Petru Culianu

Pe 5 ianuarie s-au împlinit 75 de ani de la nașterea istoricului român al religiilor Ioan Petru Culianu. Pentru a marca momentul, vă propun câteva fragmente din texte apărute de-a lungul timpului în Literomania (unele fac parte din cartea mea „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” – Editura Eikon, 2017), și din care puteți afla mai multe despre opera și viața savantului român. (Raul Popescu)

Personajul Culianu

Am început teza mea de doctorat în 2011, când aveam deja la îndemână mare parte din cărțile apărute în Colecția „Ioan Petru Culianu” de la Polirom, dar și antologiile de la Nemira dedicate istoricului român al religiilor. Mi-am dat seama, însă, că acest material nu era îndeajuns. Aveam de pregătit o teză de filologie și m-am trezit aruncat într-un domeniu prea puțin familiar – istoria religiilor. Iar din istoria religiilor, trebuia să aflu mai multe, în principiu, despre gnosticism și Renaștere. În ceea ce privește Renașterea, știam că I.P. Culianu era interesat în mod special de magie. M-am documentat cât am putut de mult, încercând să reconstitui un traseu intelectual profund, complex, original, dar și minat, cu zone gri, în care nu de puține ori simțeai că ieși din teritoriul sigur al informației și al teoriei pentru a intra într-unul în care acționează alte forțe, foarte vii încă și în zilele noastre – cel al fantasmelor, al acelor forțe care intervin, violent deseori, atât în viețile noastre private, cât și în viața colectivă, cea a maselor, a grupurilor etc.

Articolul integral poate fi citit aici

Despre magie, fantasme și demoni

Ce este magia? Este ceva real? Este un produs al minții omenești, o iluzie? Este o formă primitivă de a înțelege relația dintre om și natură? Ioan Petru Culianu a fost unul dintre puținii istorici ai religiilor care au încercat să înțeleagă fenomenul magiei din chiar interiorul ei. Citindu-i volumele, ai, nu de puține ori, senzația că magia e, dincolo de orice îndoială, un fenomen real și că toate credințele și ereziile aveau doza lor de adevăr. Mai jos nu voi face o cronică a volumului „Eros și magie în Renaștere. 1484”, am scris despre el în alte locuri, ci voi lista câteva elemente care țin de partea practică a magiei, elemente regăsibile în acest volum al lui Culianu.

I.P. Culianu repetă neobosit, de câte ori are ocazia, în textele sale, că magia este tranzitivă, asta pentru că emoțiile pe care le generează sunt tranzitive. Emoțiile, trebuie spus, sunt generate cu ajutorul fantasmelor, iar magia este acea operație care lucrează cu fantasme, acționând exclusiv pe teritoriul specific acestora, imaginația. Cu alte cuvinte, magicianul, cu ajutorul fantasmelor, poate acționa asupra altor indivizi sau asupra lumii fizice. Magicianul este, iată, un operator puternic, capabil să genereze în mod voluntar fantasme pe care le dirijează după voie. Dacă nu ar fi bine controlate, fantasmele, capricioase, ar invada conștientul, producând ceea ce numim în termeni medicali schizofrenie: „Operatorul schizofrenic este acela pe care fantasmagoria interioară sfârșește prin a-l domina, impunându-i-se ca o prezență străină” (I.P. Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1484”).

Articolul integral poate fi citit aici

„Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (fragment)

Piesele de rezistenţă ale volumului „Păcatul împotriva spiritului” (Editura Nemira, Bucureşti, 1999) sunt textele publicate de I. P. Culianu în săptămânalul „Lumea liberă românească” din New-York, în rubrica „Scoptophilia” (numele rubricii provine din greacă şi se referă la „plăcerea de a privi”, termen care la Freud a căpătat o notă lascivă, fiind echivalent cu „voyeurism”). Aceste texte reflectă o preocupare sinceră pentru cele ce se întâmplau (sau nu se întâmplau) în România comunistă. Distanţa de casă nu l-a făcut, cum s-ar putea crede, mai puţin patriot pe tânărul care plecase în 1972 cu o bursă de studii în Italia.

Condiţia de exilat, pentru Culianu, a fost una incomodă, plină de temeri, chiar şi la aproape douăzeci de ani de la plecarea sa din România. În încercarea de a-l îmblânzi, a înzestrat statutul de exilat, sub influenţa lui Mircea Eliade, cu valori iniţiatice, considerând, într-un text din 1975, că „există anumite scheme psihice persistente ale situaţiei de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului aproape un privilegiu cosmic”. Din această perspectivă, exilatul devine un erou supus probelor iniţiatice…

Articolul integral poate fi citit aici

Remember Ioan Petru Culianu – 18 ianuarie 2025

(Muzeul Naţional al Literaturii Române)

Ultimul interviu cu Ioan Petru Culianu

Gabriela Adameşteanu a fost, din câte cunosc, ultimul jurnalist care l-a intervievat pe Ioan Petru Culianu. Se întâmpla în decembrie 1990, la Chicago. Interviul a apărut în anul următor, adică în 1991, în revista „22”. Despre același interviu, Gabriela Adameșteanu scrie și în volumul „Anii romantici”, apărut în 2014, la Editura Polirom.

Începutul anilor ’90, euforic, extatic, haotic, are la Gabriela Adameşteanu o coloratură nostalgică, motiv pentru care a numit acei ani „anii romantici”. Volumul din 2014 semnat de Gabriela Adameșteanu, „Anii romantici”, surprinde efervescența (mai ales a) tinerilor în faţa unei libertăţi câştigate cu greu, o libertate nouă pentru ei, dar şi naivitatea lor în acei „ani romantici” – ironia titlului este evidentă! –, în faţa unei realităţi mult mai complexe decât părea la o primă vedere. Această naivitate a fost urmată, în mod firesc, de deziluzii şi regrete. Despre iluzii şi deziluzii este vorba şi în cartea Gabrielei Adameşteanu: „Mai este un lucru care mi-a devenit tot mai evident pe măsură ce scriam. Naivitatea mea de atunci, care nu era doar a mea. A atâtor oameni de bună-credinţă care «s-au implicat» în presă, în asociaţii civice din anii ’90 într-un mod de neînţeles de o parte din contemporanii lor şi de mulţi din generaţiile următoare. Am devenit conştientă de dorinţa de a trimite la coşul de gunoi al istoriei efortul idealist al acelor ani, cu binele şi, eventual, răul făcut. Cartea era gândită şi parţial scrisă în momentul când am simţit contextul defavorabil şi mi-am spus: asta e, încă o deziluzie”.

Articolul integral poate fi citit aici

„Organismul viu nu poate fi descris ca pur material sau pur spiritual…” – Ioan Petru Culianu în dialog cu Hans Jonas

În 1985, după volume ca „Psihanodia” sau „Experienţe ale extazului”, Ioan Petru Culianu propune un alt studiu despre gnosticism, un studiu, de asemenea, cu puternice accente critice. Titlul, „Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas” (Editura Polirom, Iași, 2006), sugerează o monografie. Este, într-adevăr, vorba despre o monografie, însă, pe de altă parte, după cum recunoaşte însuşi autorul, volumul concretizează un vechi proiect, datând încă din 1973, proiect care a căpătat o primă formă în teza de licenţă din 1975 susţinută la Università Catolica „del Sacro Cuore” din Milano. „Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas” este atât „o rapidă prezentare a fenomenului şi a istoriei studiilor despre gnosticism”, ne spune Culianu, cât şi „o imagine succintă, dar în acelaşi timp cât se poate de cuprinzătoare, a activităţii lui Hans Jonas şi a rolului jucat de el în istoriografia modernă a gnosticismului şi în istoria ideilor în general”.

Hans Jonas (1903-1993), filosof, istoric al religiilor, un heideggerian interesat de gnosticism, dar şi de bioetică, este mai puţin cunoscut în estul Europei (în română, de exemplu, nu a fost tradus nimic din opera lui). În America, însă, prin volumul „The Phenomenon of Life” (1966), a reuşit să înfluenţeze personaje ca Murray Bookchin, un anarhist cu vocaţie de ecologist, sau Leon Richard Kass, un cunoscut medic preocupat de bioetică. În volumul din 1958, „The Gnostic Religion: The Message of the Alien God & the Beginnings of Christianity”, volum cu un puternic impact mai ales în Anglia, Jonas descrie gnosticismul dintr-o perspectivă existenţialistă, perspectivă la care, mai apoi, a renunţat în mare parte. Nu surprinde, aşadar, că I.P. Culianu, în volumul său, critică ori de câte ori are ocazia perspectiva heideggeriană propusă de Jonas, deşi îi recunoaşte meritele…

Articolul integral poate fi citit aici

„Ioan Petru Culianu, argonautul celei de a patra dimensiuni”

În Italia, revista de cultură „Antarès. Prospettive antimoderne” i-a dedicat lui I.P. Culianu un întreg număr (nr. 18/2021, „Ioan Petru Culianu. Argonauta della Quarta Dimensione”, coordonat de Horia Corneliu Cicortaș, Roberta Moretti și Andrea Scarabelli), în care conturează un portret al savantului, dar și al omului Ioan Petru Culianu. Autorii textelor din „Antarès” acoperă un teritoriu vast din opera și viața savantului român. Mulți dintre ei, trebuie spus, au avut șansa să-l întâlnească pe Culianu fie în perioada petrecută de acesta din urmă în Italia sau Olanda, fie în perioada americană, în care se pregătea să devină profesor cu drepturi depline la Divinity School, prestigioasa instituție de istorie a religiilor unde a predat Mircea Eliade.

Articolul integral poate fi citit aici

Aventura unei relaţii: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (I)

Atât Mircea Eliade, cât şi Ioan Petru Culianu au avut nişte destine ieşite din comun, destine care, la un moment dat, s-au intersectat. La 17 ani, Culianu citeşte prima carte de Eliade (pare-se că ar fi vorba despre „Comentarii la legenda Meşterului Manole”). Au urmat apoi alte volume pe care tânărul Culianu le-a devorat pur şi simplu, fascinat de universul care i se propunea, un univers diferit de realitatea cruntă din România comunistă. I se propunea, practic, o posibilitate de evadare, posibilitate venită din partea unui spirit afin. Între cei doi, în timp, se va lega o prietenie nelipsită de tensiuni şi umbre, o relaţie sinuoasă de tip maestru-discipol. Voi vorbi despre această relaţie din perspectiva textelor lui Culianu despre Eliade şi opera acestuia, dar şi din perspectiva corespondenţei dintre cei doi, corespondenţă care se întinde pe mai bine de zece ani.

P. Culianu a fost, şi nu cred că mă înşel, primul român care a scris, până în 1978, o monografie despre Mircea Eliade în care să fie studiată „sistematic întreaga creaţie eliadiană, din 1921 până în 1976”[1]. În România, Mircea Eliade a fost un scriitor prohibit până în anii ’60 ai secolului trecut, iar cercetătorilor occidentali care s-au ocupat de opera eliadiană le erau necunoscute scrierile de până la plecarea din România a acestuia. În plus, materialul pentru monografie s-a îmbogăţit în perioada în care Culianu a stat în preajma lui Eliade, în 1975, invitat fiind în calitate de cercetător postdoctoral (pro forma) la Divinity School. Volumul lui Culianu era, în aceste condiţii, fără a exagera, una dintre cele mai complete dintre toate apariţiile de până atunci, – majoritatea fiind, de altfel, articole sau eseuri – în ceea ce priveşte scrierile lui Eliade. I. P. Culianu este unul dintre primii intelectuali români care a scris deschis, fără ocolişuri, despre generaţia interbelică. Încă din acest volum, tânărul savant român, în vârstă de doar 28 de ani la apariţia, în 1978, a monografiei, se distanţează critic de cel datorită căruia a ales calea studiului istoriei religiilor.

Ce îi reproşează, mai exact, I.P. Culianu lui Mircea Eliade? În primul rând, faptul că uneori „vorbeşte cu imprudenţă de difuziunea «universală» sau «aproape» universală (ori altele asemănătoare) a unui motiv sau simbol religios”[2]. De asemenea, lui Culianu i s-a părut neverificabilă teoria eliadescă a „arhetipurilor”, spre deosebire de cea a lui Jung care este, în anumite limite, verificabilă. La Mircea Eliade, constată tânărul savant român, arhetipul are o semnificaţie oscilantă, de multe ori amintind de sensul jungian, cel de „model performativ al conştiinţei”, ceea ce nu e de mirare, căci Eliade a fost puternic influenţat de teoria jungiană a arhetipurilor. Însuşi Eliade, în scrisoarea către Culianu şi publicată la începutul monografiei, recunoaşte că obiecţia legată de arhetip i-a atras atenţia şi că această noţiune este, în fapt, improprie pentru ceea ce a dorit el să indice: model exemplar. Culianu a intuit de ceva vreme că opera lui Mircea Eliade e mai degrabă bazată pe intuiţii, decât pe fapte verificabile[3]. E drept, pe nişte intuiţii nu de puţine ori geniale, dar care rămân, până la urmă, nişte intuiţii. Tânărul Culianu, frust în opiniile sale, consideră, de exemplu, că istoria religiilor, până în acel moment, „nu a reuşit să răspundă exigenţelor care se cer unei ştiinţe”[4].

Articolul integral poate fi citit aici

Aventura unei relaţii: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (II)

Corespondenţa Eliade-Culianu, publicată într-o primă ediţie în 2004, la Editura Polirom, cu titlul „Dialoguri întrerupte”, dă, la rându-i, socoteală de felul în care relaţia celor doi a evoluat în timp. În momentul începerii corespondenţei, adică în 1972, Eliade avea şaizeci şi cinci de ani, iar Culianu, douăzeci şi doi. Primul era un savant consacrat, cel de al doilea, un bursier al Universităţii din Perugia, statut care va degenera în cel de imigrant. I. P. Culianu era interesat de o carieră în domeniul istoriei religiei, Eliade era interesat de un urmaş, de un continuator. Încă din primele textele, Mircea Eliade realizează vastul potenţial intelectual al tânărului Culianu, permiţându-şi într-o epistolă din 7 noiembrie 1972 să facă o predicţie care, nu peste mulţi ani, se va adeveri: „Pentru vârsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, o dată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios”[1]. În 1973 însă, situaţia lui Culianu, ca imigrant, devenise insuportabilă. Timp de cinci luni, între 11 noiembrie 1972 şi 6 aprilie 1973, a stat în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina. Condiţiile precare de existenţă, lipsa unei perspective profesionale îl copleşesc pe tânărul ambiţios, ceea ce îl va împinge la un gest extrem: tentativa de suicid din 1973. Mircea Eliade, în schimb, fidel credinţei sale că răul nu este decât o altă faţă a binelui, vedea în acest episod din viaţa lui Culianu o încercare de tip iniţiatic: „[…] m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întâmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani… Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atâtea încercări, încât nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întâlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute” (13 iunie 1973)[2]. Generozitatea lui Eliade, despre care scrie şi Matei Călinescu în prefaţa sa la volumul „Dialoguri întrerupte…”, s-a manifestat şi în cazul lui Culianu: cecuri, încurajări, sfaturi şi intervenţii pentru o eventuală încadrare universitară (de preferat în SUA). În octombrie 1973, I. P. Culianu este admis ca bursier-cercetător la Departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii Catolice din Milano, ceea ce îl va ajuta să supravieţuiască decent până 1976. Tot în această perioadă se orientează, influenţat de Ugo Bianchi, spre studiul gnosticismului.

Articolul integral poate fi citit aici

VIDEO: „Intrare liberă – Despre relația dintre Mircea Eliade și I.P. Culianu”

Vă invităm să urmăriți ediția „Intrare liberă” din 25 martie, TVR Cultural, dedicată cărții lui Bruce Lincoln despre Eliade și Culianu: „Secrete, minciuni şi consecinţe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său” (Polirom, 2024).

Moderatoare: Mirela Nagâț.

Cu: scriitorul și istoricul religiilor Andrei Oișteanu, istoricul literar Oana Soare (cercetătoare la Institutul G. Călinescu), istoricul Cristian Vasile (cercetător la Institutul N. Iorga), scriitorul Raul Popescu (editor coordonator Literomania, autorul volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic”, Eikon, 2017) și istoricul Cristian Manolachi (autorul volumului ,,Revolverul Arhanghelului: Mișcarea Legionară și mistica asasinatului politic”)

VIDEO: „Credință și cultură”, despre Ioan Petru Culianu

În ediția din 13 aprilie 2025 a emisiunii „Credință și cultură” (Trinitas TV), care a avut ca temă „Ioan Petru Culianu. Cunoașterea totală”, invitatul lui Vianu Mureșan a fost Raul Popescu, editor coordonator Literomania și autorul volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, 2017). Vizionare plăcută!

Secretul savantului (I)

Publicarea, în 2024, la Oxford University Press, a volumului „Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protege’s Unsolved Murder” de Bruce Lincoln, volum apărut și la noi în 2024, în Colecția „Ioan Petru Culianu” a Editurii Polirom, în traducerea Soranei Lupu („Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său”), constituie, dintr-un anumit punct de vedere, un eveniment. Trebuie să fim conștienți că nu mai putem vorbi la fel ca acum cinci, zece sau douăzeci de ani nici despre Mircea Eliade și nici despre discipolul acestuia, Ioan Petru Culianu. Informațiile aduse de Bruce Lincoln despre cei doi nu sunt inedite, dar ele niciodată până acum nu au fost spuse răspicat, asumat, deși nu era vorba de lipsa dovezilor – articole, documente etc. Altfel zis, da, se cunoașteau și se cunosc foarte multe despre legăturile lui Eliade cu mișcarea legionară, știm că Ioan Petru Culianu, fidel, și-a apărat în numeroase rânduri, prin diverse justificări, maestrul. Știm, de asemenea, că I.P. Culianu împreună cu Matei Călinescu pregăteau un volum cu articolele prolegionare ale lui Eliade. Cu toate acestea, nimeni de la noi, în afară de Marta Petreu sau Andrei Oișteanu, nu a scris ceva comparabil cu cartea din 2024 a lui Bruce Lincoln, în care ezitările și răstălmăcirile să fie zadarnice în fața unor mărturii și probe irecuzabile. De apreciat, însă, încă o dată, tonul clar și direct al lui Bruce Lincoln.

Articolul integral poate fi citit aici

Secretul savantului (II)

Asemenea multor intelectuali ai generației sale, Mircea Eliade era fascinat de profesorul și mentorul său Nae Ionescu, profesor universitar dar și editor, între 1926 și 1934, al ziarului de dreapta „Cuvântul”, unde Eliade se număra printre principalii colaboratori. Tot acolo, la „Cuvântul”, colabora și Mihail Sebastian, un alt discipol al lui Nae Ionescu – singurul evreu, de altfel, din cercul acestuia. Faptul că s-a numărat, pentru o vreme, printre preferații lui Nae Ionescu, nu l-a ferit pe Sebastian, însă, de probleme. Apariția romanului „De două mii de ani”, în 1934, a stârnit o adevărată controversă care i-a avut în centru pe autor, adică pe Mihail Sebastian, și pe Nae Ionescu, care a scris prefața romanului, o prefață în care Nae Ionescu arăta, pur și simplu, așa cum bine observă Bruce Lincoln, „de ce suferința evreilor este inevitabilă și ireversibilă”. O lovitură, pur și simplu, pentru Sebastian.

În 1972, numele lui Mihail Sebastian, care murise în 1945, se regăsește din nou în mijlocul unui scandal. În primul număr al revistei israeliene „Toladot”, apare un „Dosar Mircea Eliade”, în care autorul, Theodor Lavi, citează pasaje din jurnalul, pe-atunci necunoscut, al lui Mihail Sebastian, din care se desprinde imaginea unui Eliade antisemit. Articolul a fost publicat după ce Gershom Scholem, unul dintre cei mai importanți experți în misticismul evreiesc, ar fi contribuit la o Festschrift în onoarea lui Eliade. Interesant, totuși, este că în ianuarie 1971, în „Magazin istoric”, Miron Constantinescu, politruc de vază al regimului comunist, aducea în atenție, înaintea lui Theodor Lavi, care de altfel îl și citează, trecutul legionar al lui Eliade, în articolul „Garda de fier sub judecata istoriei” – un amănunt pe care Bruce Lincoln îl menționează – ce-i drept, într-un mod extins – doar în notele volumului său „Secrete, minciuni și consecințe…”.

Articolul integral poate fi citit aici

AUDIO: „Club Cultura”, despre volumul „Secrete, minciuni și consecințe” de Bruce Lincoln

Vă invităm să ascultați emisiunea „Club Cultura” (Radio România Internațional, realizatoare Christine Leşcu), unde s-a discutat despre cartea scrisă de istoricul religiilor Bruce Lincoln, „Secrete, minciuni şi consecinţe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său” (Polirom, 2024).

Invitați: Raul Popescu, autorul volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” și istoricul Cristian Vasile

AUDIO: „Revista literară radio”, despre volumul „Secrete, minciuni și consecințe” de Bruce Lincoln

„Este un demers binevenit, un demers care cumva îl continuă pe cel al lui Ioan Petru Culianu, care ar fi dorit să publice articolele în chestiune ale lui Mircea Eliade din 1937 – 1938. Este vorba despre o serie de articole pro legionare. Ioan Petru Culianu, din diverse motive, nu a reușit să facă acest lucru. Îl avea alături și pe Matei Călinescu. Ceea ce este interesant este că această carte a lui Bruce Lincoln vine și ca o replică la cartea lui Ted Anton, ”Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu”, apărută în anii 1990, cartea care l-a impus atenției publicului românesc, dar și publicului din afară pe Ioan Petru Culianu, despre care știam destul de puține lucruri în anii 1990”, spune scriitorul Raul Popescu, autorul volumului ”Ioan Petru Culianu: ipostazele unui eretic” publicat în 2017, în dialogul cu Georgeta Drăghici din emisiunea Revista Literară Radio despre „Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său”, de Bruce Lincoln, volum apărut la Editura Polirom în 2024, în colecția „Biblioteca Ioan Petru Culianu”, tradus din limba engleză de Sorana Lupu.

„Volumul nu este o noutate pentru cercetătorii din România, trebuie să ținem cont că este scrisă pentru un public din afara României, mai puțin familiarizat cu istoria României, cu istoria interbelică a României (…) totuși este foarte bună prin directețea ei, prin dovezile pe care Bruce Lincoln nu ezită să le pună în carte și analiza tăioasă pe care acesta o face bazîndu-se pe articolele lui Eliade, pe dovezile care au mai ieșit între timp la iveală.

Ce aduce nou cartea a lui Bruce Lincoln este această analiză a relației dintre maestru și discipol, dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu și modul în care surprinde aproape milimetric schimbările de atitudine dintre cei doi avînd în vedere faptul că Ioan Petru Culianu a fost prins la mijloc în acest joc al dezvăluirilor.”

Bruce Lincoln este istoric al religiilor, a fost studentul și doctorandul lui Mircea Eliade la University of Chicago, unde a și predat pînă în 2017.