Dincolo de curcubeu

„Un curcubeu iernatic e straniu, totuși. Ca o floare de la tropice înflorită la poli sau ca dragostea unui rege uitat de istorie. Poate pentru că-i rupt și tăiat la rădăcină… Și, exact pe când bărbatul îl descria, curcubeul se rupse. Nu mai rămaseră decât picioarele, partea arcuită pierzându-se printre nori. […] Dar, chiar și așa rupt, curcubeul părea cu atât mai intens colorat. Părea să se ridice către ceruri, chemând norii cu o tristețe tulburătoare.”

Secvență a unui poem în proză, descriere delicată a unui peisaj tulburător, sau o foarte sugestivă parabolă? Câte ceva din fiecare în parte, dar și ceva pe deasupra. Căci fragmentul de mai sus face parte dintr-un roman al lui Yasunari Kawabata, astfel că textul ca atare trebuie, ca întotdeauna în cazul acestui scriitor, raportat la context și interpretat ținând seama de rețeaua de semnificații pe care o construiește autorul, mereu cu o artă excepțională, dar și cu o înțelegere profundă a umanității, dublată de o rară intuiție în ceea ce privește relațiile stabilite între om și cadrul natural. Cu atât mai mult într-un roman precum „Călătorie către curcubeu”.

Publicat în foileton, între anii 1950 și 1951, cam în aceeași perioadă în care Kawabata lucra la alte cărți, mult mai cunoscute cititorilor occidentali, cum sunt „Sunetul muntelui” și „O mie de cocori”, romanul acesta este, în linii mari, o sinuoasă istorie de familie, axată pe viața surorilor Asako și Momoko, având același tată, însă mame diferite, dar și o impresionantă meditație cu privire la situația Japoniei în anii care au urmat încheierii celui de-al Doilea Război Mondial și la schimbările fundamentale pe care epoca aceasta, frământată și plină de contradicții, le-a adus în Arhipelag. Desigur, Kawabata nu e singurul scriitor nipon care a abordat aceste aspecte în creațiile sale, știut fiind că acești ani tensionați, marcați de lipsuri materiale, de o evidentă confuzie a valorilor culturale ori etice și de o derută generalizată în plan social, au reprezentat punctul de interes și pentru alți mari autori precum Junichiro Tanizaki (în „Surorile Makioka”) sau Osamu Dazai (în „Amurg”), care au surprins, fiecare în felul său, acea perioadă cu adevărat traumatizantă și suficient de lipsită de direcție din Japonia începutului anilor ‘50. Însă Yasunari Kawabata demonstrează că știe cum să descopere aspecte neexplorate îndeajuns de contemporanii săi, astfel că, în „Călătorie către curcubeu”, el descrie o întreagă epocă prin intermediul câtorva personaje cu totul aparte, dar, pe lângă amănuntele sumbre, el identifică și razele de speranță care-i ajută pe oameni să se împace cu propriul trecut, să-și trăiască prezentul și să aibă curajul de a privi înspre viitor.

În linii mari, cartea este povestea arhitectului Mizuhara și a celor două fiice ale sale: Asako, mai tânără și ascultătoare, tocmai se întoarce de la Kyoto, unde își propusese s-o găsească pe o altă soră vitregă, dar fără ca tatăl ei să știe; Momoko, mai în vârstă, rebelă și nestăpânită, încearcă să ia viața de la capăt, după tragica dispariție a lui Keita, iubitul ei, mort în război, în bătălia de la Okinawa. E momentul în care familia pornește într-o călătorie prin țară, vizitând sau revăzând anumite locuri, contemplând peisaje superbe, într-o Japonie marcată de urmările conflagrației mondiale și de statutul de țară învinsă: acum, numeroase castele, odinioară simboluri ale puterii nipone, au devenit doar o umbră a fostei lor străluciri și importanțe, iar din cauza problemelor economice cu care se confruntă țara, multe dintre ele sunt simple pensiuni turistice. Iar în acest context, întâlnirile neașteptate ale personajelor cu ființe care par a sosi, exact când nimeni nu se așteaptă, de-a dreptul din trecut, redeschid brusc răni vechi, încă nevindecate. Tatăl și cele două fete realizează astfel că, cel puțin uneori, distanța dintre oameni, fie ei și (aparent) apropiați, poate fi de ani-lumină, în vreme ce întregul trecut poate fi rememorat ori reevaluat într-o singură clipă. Avem de-a face cu o istorie personală care dă, la început, senzația că nu va fi mai mult de-atât, fiindcă cele mai banale momente dobândesc, se știe, sub pana lui Kawabata, profunzimi nebănuite și semnificații profunde.

La fel ca în „Țara zăpezilor”, primele pagini ale cărții descriu o călătorie cu trenul, iarna – exact momentul când Asako vede pe fereastră ceva cu totul neobișnuit – un curcubeu: „părea că se înalță direct către tării. Așa cum era acum, cu picioarele de-abia zărinde, să fi-ncercat a ți-l imagina complet ar fi rezultat un curcubeu cu un arc enorm, întins până hăt, departe, pentru că baza îi era extrem de largă. […] Dacă te uitai chiar și mai atent puteai să juri fie că se-nălța din apa de pe malul lacului, fie că se ițea din pământ de undeva. Cât despre arc, nici el nu era clar de se pierdea mai înainte de-a ajunge la nori sau de se risipea chiar în ei.” O mențiune cu totul specială trebuie făcută cu privire la traducerea în limba română a acestei cărți, prima traducere în limba română (publicată la Editura Humanitas Fiction din București, Colecția „Raftul Denisei”). Proza lui Kawabata, cu nenumăratele sale subtilități, schimbări de ritm și dialoguri care dezvăluie exact în măsura în care ascund, reprezintă o piatră de încercare pentru orice traducător. Însă George T. Șipoș pare să fi găsit rețeta ideală a unui echilibru perfect, astfel încât simplitatea stilului autorului nipon este transmisă cititorului fără a se compromite profunzimea sensurilor ascunse, nu o dată, în spatele vorbelor sau atitudinilor doar aparent superficiale ale personajelor. Căci acesta este un subtil roman de atmosferă, un text care, dincolo de subiectul în sine, spune, cu tandrețe și cu o înțelegere impresionantă a durerii, dar și a eternei nevoi de speranță a oamenilor, o poveste universală despre împăcarea cu propriul trecut și despre dorința fiecăruia dintre noi de a ne găsi locul potrivit în lume. Cunoscut pentru capacitatea și arta sa de a explora frumusețea, natura, singurătatea, apropierea morții ori a durerii și caracterul efemer al existenței umane, aspecte prezente mai ales în romanul „Țara zăpezilor”, Kawabata reia aceste teme în „Călătorie către curcubeu”, adăugând, însă, în cadrul unei narațiuni superbe (și întotdeauna superb relatate) explorarea complexității legăturilor de familie.

Curcubeul este imaginea simbolică cea mai reprezentativă pentru cartea de față. În mitologia japoneză, el reprezintă Puntea Cerului pe care se spune că zeitățile Izanami și Izanagi au poposit pentru a crea lumea; iar pentru buddhiști, curcubeul este treapta cea mai înaltă înainte de a ajunge la Nirvana, nefiind, deci, întâmplător că Asako își dorește să călătorească la Lacul Biwa și să ajungă, cumva, dincolo de curcubeul a cărui splendoare o contemplă din tren. Evident, citit cu atenție, romanul lui Kawabata își dezvoltă, pe parcurs, sensurile, iar fiecare detaliu al lumii naturale exprimă semnificațiile lumii mari – așadar, curcubeul e o rază de speranță pentru Asako, dar și puntea care o poate ajuta să-și cunoască și să-și asume trecutul familial. În plus, nu trebuie să uităm că orice curcubeu poate apărea doar după un episod de vreme rea, ploaie sau ceață, simbolizând puterea umană de a depăși, prin răbdare și tenacitate, chiar și încercările cele mai grele.

Scriitura atât de subtilă a lui Kawabata aduce în prim-plan vinovății vechi, în plan familial sau național, scriitorul surprinzând esența unei epoci extrem de complicate pentru o țară sfâșiată între gloria trecută și realitatea dureroasă a prezentului acțiunii. Interesant este că, exact în măsura în care personajele descrise încearcă să-și regăsească stabilitatea și, poate, liniștea, singura constantă reală pe care o au pare a fi însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor. Cucubeul devine, deci, metafora propriilor aspirații și speranțe, a inimii lui Asako și a sufletului unei întregi familii tulburate, în mijlocul unei lumi în care nimic nu mai este așa cum era. Ca și în alte creații ale sale, Kawabata poate induce un fals sentiment de siguranță și de pace, prin descrieri de natură și o atmosferă aparte, dar evident că acest lucru este înșelător. Fiindcă exact în măsura în care cititorul e convins că nu se întâmplă nimic, pe nesimțite devine evident că totul se întâmpla deja – doar că pe nesimțite. Detalii tulburătoare apar în cele mai banale conversații ale personajelor, cuvinte sau nume urmărindu-le, apoi, pretutindeni, iar trecutul ajunge să le bântuie, scopul estetic fiind sensul profund, aflat întotdeauna dedesubtul aparențelor, sugestia, aluzia, mai degrabă decât spectaculoasele răsturnări de situație sau tensiunile evidente, atât de apreciate în proza occidentală.

La fel ca în romanul „Vechiul oraș imperial”, Kawabata se dovedește și acum preocupat de complexitatea relațiilor și sentimentelor – nu o dată tensionate – dintre surori. Asako are cel mai puțin de pierdut prin reconectarea cu trecutul și, prin urmare, este deschisă explorării acestuia (ea vrea inclusiv să cunoască istoria vechilor conace pe care le vizitează împreună cu familia, ori să-și regăsească sora din Kyoto), inocența și lipsa sa de experiență fiind cu adevărat emoționante. Tânăra este expresia deplină a Japoniei postbelice cu întreaga sa nevoie de recuperare a trecutului glorios, dar și cu dorința ca, exact în măsura în care respectă tradițiile, să se poată raporta și la un viitor privit cu încredere. Spre deosebire de ea, Momoko, parcă lipsită de un scop în viață, este imaginea prin excelență a Japoniei învinse și descurajate, pierdute, debusolate. Aventurile ei pasagere cu diverși bărbați sunt șocante, desigur, dar comportamentul ei autodistructiv are cauze profunde, iar tatăl explică totul prin rănile pe care le ascunde Momoko în suflet și care, în tăcere, o macină fără încetare. Numai că, incapabilă să creadă în viitor, Momoko se va vedea ajunsă din urmă de propriul trecut, fiind nevoită, la un moment dat, să se confrunte cu consecințele unui mod de viață lipsit de responsabilitate.

Desigur, călătoria pe care o fac personajele reprezintă drumul simbolic necesar pentru a-și recupera, fiecare în parte, identitatea uitată, pierdută ori niciodată cunoscută până la capăt, și a da sens relațiilor care le marchează existența. Astfel, Mizuhara-tatăl călătorește în propriul trecut, reluând legătura cu Kikue, mama celui de-al treilea copil al său, iar Momoko se reîntâlnește cu tatăl lui Keita, iubitul ei. Călătoria devine, deci, atât o evadare din cotidian, cât și o veritabilă ispășire a greșelilor trecutului ori chiar speranța unei renașteri spirituale. Iar proza concisă și atât de sugestivă în aparenta ei simplitate a lui Kawabata ne permite că cunoaștem reacțiile și sentimentele din prezent ale fiecărui personaj, în timp ce trecutul pare a pluti deasupra tuturor acțiunilor lor, Mizuhara, de pildă, ajungând să se îndoiască uneori chiar de faptul că bucuria și tristețea, plăcerea și durerea ar fi adevăruri profunde ale condiției umane, ele începând să i se pară doar asemenea unor efemere valuri din fluxul vieții…

Kawabata aduce adesea în prim plan imagini poetice, meditând, direct sau indirect, asupra frumuseții, marea temă a întregii sale opere literare. Dragostea sa pentru natură în toată splendoarea ei este evidentă pe tot parcursul cărții, căci personajele vorbesc adesea despre flori, pini sau alți arbori pe care îi văd în cursul călătoriei lor, acțiunea (atâta câtă este) fiind în permanență dublată de planul descrierilor unor peisaje impresionante, adevărate stări de spirit ce oglindesc evoluția protagoniștilor.

Subtextul este, însă, nu o dată sumbru. Al Doilea Război Mondial a devastat Japonia, punând la grea încercare întreaga națiune. Și, cu toate că în „Călătorie către curcubeu” Kawabata nu scrie propriu-zis despre bombardamentele care au ucis sute de mii de oameni, cu siguranță reușește, adesea doar prin câteva detalii, să-și facă cititorii conștienți de sentimentul catastrofei pe care japonezii l-au trăit în acei ani de cumpănă. De pildă, arhitectul Mizuhara merge la Kyoto pentru a proiecta o nouă casă unui client, după distrugerile pe care reședința acestuia le-a suferit în timpul războiului, iar Momoko crede că tatăl ei s-a despărțit de femeia din Kyoto doar din cauza războiului, alte personaje meditând asupra celor două bombardamente nucleare de la Hiroshima și Nagasaki sau întrebându-se cum ar fi arătat viața și creația unui mare maestru al ceaiului din trecut, precum Sen no Rikyu, în contextul tragediei aduse de exploziile atomice…

Însă frumusețea, par a spune fără a rosti aceste cuvinte numeroase dintre personajele kawabatiene, poate, cel puțin în anumite momente, să salveze lumea. Iar în acest roman în care, ca și alte creații ale scriitorului nipon, tema morții e extrem de importantă, descoperim, nu o dată în cele mai neașteptate momente, nu doar expresii ale frumuseții naturale, ci și convingerea oamenilor că splendoarea unei singure flori e uneori suficientă pentru a-ți redeștepta dorința de a trăi. Căci, la fel ca în „Țara zăpezilor”, lirismul de substanță străbate textul de la un capăt la altul, anumite detalii fiind, în chip simbolic reluate, ca și cum autorul ar încerca chiar el să stabilească simbolice punți de legătură între propriile creații. Astfel, sora mai mare a lui Wakako e gheișă, asemenea extraordinarei Komako, iar zăpada apare chiar din primele rânduri ale „Călătoriei către curcubeu”, ulterior, Mizuhara privește cum cade neaua și se simte cuprins de nostalgie, cu gândul la femeia din Kyoto. Sigur, frumusețea naturii e trecătoare, dar la fel e și existența omenească, însă, chiar dacă minunea curcubeului va rămâne doar în amintire, ea se va păstra, totuși. La fel, oamenii încearcă, la rândul lor, să rămână în gândurile celor pe care-i iubesc. Chiar fără a cere asta vreodată cu voce tare, câtă vreme Kawabata ezită întotdeauna să explice ce se petrece în sufletele personajelor sale, convins, ca orice japonez, că ceea ce poate fi înțeles fără cuvinte nici nu mai trebuie rostit.

De aceea, suferința ascunsă a personajelor din acest roman e plasată adesea pe fundalul unor scene de rafinament clasic. Cititorul află cum personajele vizitează templul de la Daitokuji, admiră primăvara dansurile Miyako Odori din vechea capitală, se plimbă prin faimoasele grădini ale vilei imperiale Katsura sau contemplă zăpada de pe Muntele Arashiyama. Totuși, printre toate aceste efigii ale Japoniei de altădată, ce amintesc de gravurile lui Hokusai sau Hiroshige, se vădesc neliniștile unei noi ere, romanul acesta devenind una dintre cele mai tulburătoare și mai meditative scrieri ale lui Kawabata. „Călătorie către curcubeu” impresionează prin frumusețea austeră și prin rafinamentul de-a dreptul aristocratic, unul dintre cele mai importante aspecte fiind arta lui Kawabata de a reda nostalgia ființei umane în fața naturii, a trecerii timpului, a amintirii catastrofei (fie ea și una nucleară), dar, deopotrivă, puterea de a lua totul de la capăt, de a trăi și de a găsi, chiar și în mijlocul unei lumi ce pare că se destramă, bucuriile simple. Totul, ni se amintește adesea, este trecător, asemenea zăpezii. Însă chiar și așa – mai precis spus, tocmai pentru că așa stau lucrurile –, viața trebuie trăită, iar speranța, păstrată cu grijă, ca bunul cel mai de preț al fiecărui om.

Yasunari Kawabata, „Călătorie către curcubeu”, traducere, note și postfață de George T. Șipoș, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2025