Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Caruselul
Lucia Eniu
Calindru a primit în dar caruselul într-o zi de martie ninsă ca un pom în luna mai. Nu-și amintea să mai fi nins de ziua lui în toți cei zece ani de când venise pe lume. Cu fulgi mulți, uriași, pătrați oarecum, aducând mai degrabă cu niște bucăți de hârtie zdrențuite. Dintre toate cadourile, caruselul îl impresionase cel mai tare. Nu era prea mare, dar arăta aproape ca unul „de-adevăratelea”, cum spunea fratele lui, Mălin. Era pictat în culori vii, iar căluții străluceau în șei, fluturându-și coamele în zbor. Erau atât de bine plămădiți din lemn tare, încât parcă se auzeau nechezând. Când i-a întors cheița și caruselul a început să se învârtă, Calindru a rămas nemișcat minute în șir, admirându-i rotirea, apoi l-a pornit din nou, iar și iar, și tot așa, și tot așa vreme de mulți ani, până când, într-o zi de martie fără ninsoare, s-a trezit adult în toată firea. Caii, departe de a-și pierde strălucirea, păreau mai vii ca niciodată. Caruselul fusese ținut la mare preț, ca o comoară care merita păstrată și admirată în taină.
De la căluții caruselului din copilărie și până la cei adevărați n-a fost decât un pas, astfel încât, zece ani mai târziu, Calindru devenise deja un tânăr crescător de cai cunoscut și apreciat. Alesese un ținut muntos situat parcă dincolo de vremuri, cu copaci falnici și viguroși și cu dealuri de poveste. Acolo încercase să le deslușească graiul, să le cunoască ritmul și să și-l însușească. Ce putea să-i învețe el, care venea dintr-o lume încâlcită de cuvinte și de gânduri, de fapte omenești pline de orgolii? Așa că s-a hotărât să-i imortalizeze într-o carte, unde le-a scris numele date fiecăruia dintre ei pe măsura înfățișării și a caracterului, și tot în carte le-a prins, prin cuvinte meșteșugite, și o parte din strălucire, din semeție și din tandrețe. N-a reușit, însă, pe deplin, să prindă între foi dorința lor nestăvilită de libertate pe care nimic din ce-i lumesc nu le-o poate înfrâna. N-a încăput în cuvinte, i s-a scurs printre degete și a lăsat-o să curgă, adăpându-se din ea, atât cât i-a îngăduit condiția de om cu existență precară și neînsemnată.
Apoi, într-o iarnă ca de sfârșit de lume, cu ger și ninsori apocaliptice, muntele din apropiere a fost zguduit de o avalanșă cum nu se mai pomenise în anii din urmă. Caii s-au pierdut cu toții, îngropați în tone de zăpadă. Calindru, care tocmai în acea vreme coborâse în orașul cel mai apropiat pentru de-ale gurii, a privit mormanul de zăpadă cu amărăciune. N-a plâns, n-a blestemat și nici n-a implorat cerul. De adunat, n-a mai avut ce să adune. Toate acareturile dispăruseră împreună cu caii sub zăpada ucigașă. În primăvară, când zăpezile urmau să se topească, ei, caii lui falnici și frumoși, aveau să apară ca niște prinți adormiți, atinși de putreziciunea vremelniciei. Calindru n-a mai privit înapoi. Și-a urmat drumul spre orașul cel mic și, de acolo, spre orașul cel mare, a străbătut ținuturi, rostind, rând pe rând, ca o litanie, numele fiecăruia dintre cai. Pentru aducerea aminte. Ritualul acela se hotărâse să-l respecte întocmai în fiecare sfârșit de iarnă.
A urmat, apoi, obișnuita întemeiere a familiei, au venit copiii, un băiat și o fată, viața i-a intrat pe făgașul rutinei și al monotoniei. Soția i-a dispărut prea devreme, răpusă de cancer, copiii au crescut și l-au lăsat în urmă. În casa cea mare, Calindru s-a trezit singur și bătrân. Viața trecuse pe lângă el, îi făcuse cu ochiul o clipă, îi surâsese larg, apoi îl abandonase, lăsându-l în voia amintirilor de tot felul. Caii se treziseră în el, ieșeau din ce în ce mai des din mormântul în care îi îngropase adânc, acolo, în suflet. Îi vorbeau în vis cu glasuri omenești, îl purtau prin lumi nemaiumblate. Calindru se trezea în zori cu sufletul greu de amar, tot mai bătrân, gârbovit și albit de vreme. Ieșea tot mai puțin, mânca tot mai puțin, dormea greu, tresărind în fiecare noapte înfrigurat, ca și cum ar fi așteptat un miracol. Dar miracolul întârzia să apară, nu era pe măsura așteptărilor lui.
Așa se face că, într-o primăvară târzie, cu sufletul cărunt și trupul veșted, Calindru s-a pregătit de drum. Și-a sărutat copiii, și-a luat rămas bun de la toți și de la toate, a închis ușa de la intrare și-a pornit spre casa copilăriei. În camera de odinioară, pe un raft din bibliotecă, în mijlocul cărților cu cotoare îmbătrânite, trona, atins și el de patina vremii, caruselul copilăriei. Calindru l-a luat în mâinile-i tremurânde, l-a privit cu duioșie, ce păcat că își pierduse strălucirea, își spuse, oftând, căzuse și el, laolaltă cu toate celelalte, lucruri și ființe, în capcana timpului. Unul dintre cai lipsea, altul era pe jumătate distrus, ceilalți, însă, rămăseseră întregi, dar fără frumusețea de altădată. Calindru oftă. Învârti cheița și închise ochii, trist. Ce-ar fi putut să vadă? O rotire tristă și ea, decrepită. Un fior rece îi străbătu trupul îmbătrânit. Simți, apoi, o căldură nefirească. Începu să tremure. Își simți fălcile încleștate. Deschise ochii, dar nu văzu decât o ceață groasă, apoi, lumini, umbre, nuanțe de galben, verde și albastru. Încercă să țipe, dar țipătul îi rămase în gât. Țipă din nou și auzi un sunet straniu. Un nechezat de mânz abia răsărit. Își pierdu cunoștința. După câteva clipe, își reveni în simțiri. Neputincios, moale ca o cârpă. Nu reuși să deslușească lucrurile din jur, sunetele dispărură și ele. După un oarecare timp, își simți picioarele zvâcnind și, în ritm de trap, cu coama în vânt, în mijlocul cailor înhămați la carusel, necheză fericit.
Lucia Eniu este profesoară de limba franceză și italiană, scrie versuri și proză. A publicat în revistele „Apostrof”, „Ficțiunea”, „Francopolis”, „Leviathan”, „LiterNautica”, „Mezomorf”, „Planeta Babel”, „Rexpublica”, „Scriptor”. A publicat, de asemenea, romanul „Păpușarnița”, Editura Leviathan, București, 2024, „Regate din hârtie sau Călătoriile lui Marc Lemonde”, Ed. Danaster, Iași, 2021, „Royaumes en papier ou Les voyages de Marc Lemonde”, Editions Le Lys bleu, Paris, 2023, și apare în antologiile Editurii Biscara, 2023-2025. A tradus în limba franceză romanul „Un nume pe nisip/ Un nom sur le sable” de Christian Tămaș, Ed. Ars Longa, Iași, 2021. A obținut Premiul Editurii Biscara, „Polaris”, cu „Păpușarnița”; Premiul concursului „Omul asimptomatic”, UBB Cluj, cu „Sisif”; Premiul I Qpoem – Poezii pentru copii; Premiul I la concursul „Plumes des Monts d’Or”, Franța, Section langue maternelle étrangère, 2016.
Scrie un comentariu