Butoiul

S-a trezit târziu. Nu trăsese nimeni draperia și năvălea soarele de iulie în cameră. „Dumnezeii mă-sii de femei, nici de-atâta nu sunt în stare. Umblă creanga toată ziua, n-au închis fereastra special, să mă sufoc aici de căldură. Cristoșii și dumnezeii mă-sii…” O adiere răcoroasă, neașteptată îi înfioră tălpile murdare. Ar trebui să se ridice, dar se simte îngrozitor de obosit. Îl dor oasele, are gura coclită, a băut un bidon de bere în mașina care-l aducea de la depozitul de fructe și legume, a fumat un pachet de țigări și n-a mâncat nimic de ieri seara. Maică-sa și soră-sa dormeau duse în zori și-n bucătărie nu era nicio coajă de pâine.

Așa se-ntâmpla de o săptămână, de când s-a întors. N-avea noroc la femei. După patru ani, văduva îl alungase. Sperase… El, încă tânăr, ea, femeie cu experiență. Canci… Se pricepea la murături și la făcut brânză-n burduf. „E o chestie de ritm biologic, nu de vârstă, îi spusese unui prieten. Eu sunt treaz noaptea și mort ziua, ea, invers.” Ajunsese să-l urască. În somnul diurn îi pătrundea muzica gospodărească a nepotrivirii: o ușă trântită, uruitul unor roți de căruț la fereastră, un mieunat isteric de pisică afurisită, un pahar scăpat din mână pe trepte sau un capac de oală, pe gresia din bucătărie. Măcar de-ar fi avut altfel de amintiri cu care să-ntârzie acum în pat, până se gândește cineva să-i aducă de mâncare. Nu, nimic recent… Înainte, o aia rară și casnică, hâț, hâț, dumnezeii mă-sii… Mai bine c-a plecat. Duminica, în ziua lui liberă, o durea capul de dimineață până luni spre seară. Și-a adunat bulendrele în două genți. Văduva a promis că-i aduce ea butoiul roșu. Frumos butoi, i-l făcuse cadou maică-sa, bucuroasă c-a scăpat de el. Îl cumpărase pe mai nimic de la niște țigani, îl îngrijea ca pe un bibelou. N-a putut să-l ia pentru că era plin cu varză. Femeia trebuia s-o pună în altceva și n-avea în ce. Erau pline toate, punea murături de parcă venea sfârșitul lumii. L-a adus până la urmă, l-a lăsat într-o dimineață la poartă. De atunci stă sub streașină, pentru apa de ploaie.

S-a făcut frig. A dormit așa de mult? Nu poate să fie seară. L-ar fi trezit careva. Poate vreo două-trei. „Hai, bătrâne, mută-ți curu’ din pat, vezi ce mai e prin lume…” Deasupra câmpului, cerul vânăt. Un fulger ca o lamă fină de cuțit scânteiază în depărtare. În casă nu e nimeni. Nici prin curte… Câinele lăsat slobod dă târcoale gardului și când se apropie cineva latră isteric. Le-a spus să nu-i mai dea drumul ziua, că nu mai intră nimeni în curte la ei. Degeaba. Îl doare capul și i-a-nfipt cineva niște țepi invizibili prin tălpi. Tot în pat e mai bine. Dimineața a așteptat autobuzul lângă fântâna arteziană. S-a descălțat, că i se umflaseră picioarele, și le-a băgat în apa rece. A moțăit acolo un timp și i se părea că-i la văduvă acasă, îi spală labele transpirate, cum făcea câteodată, când se trezea. Îi atârnau țâțele pe sub cămașă, o lua de păr și… Era bine. Dormea neîntors până îl trezea să mănânce de prânz. Ciorbă de pui cu un ardei iute lângă farfurie, friptură cu usturoi și mămăligă vârtoasă, o tăia cu ața. Țuică galbenă, veche, îi ardea gâtul, îi dădea fiori. Miere… Plouă… Trebuia să fi scos televizorul din priză, să nu cadă trăsnetul pe casă. Pe unde-o mai umbla mama asta?… Are o voce care îți face creierii pilaf. Te scoală din mormânt. Trebuia să se mărite cu-n preot, da’ nu s-a nimerit.

– Doamne, domnul nostru, mă rog ție din toată inima! Ia uite ce i-a făcut, matracuca! Cum iese apa țârâind din butoiul ăsta, așa să îi iasă și ei sufletul când o fi să fie!