Când lumea se sfârşeşte

Albert Camus spunea la un moment dat că lumea e urâtă şi rea, însă oamenii sunt cei care se fac vinovaţi de păcatul cel mai grav, contribuind, prin faptele lor, la sporirea cantităţii de urâţenie şi de răutate care ne înconjoară. Fără să susţină deschis vreo aserţiune de acest fel, romanul „Drumul”, al lui Cormac McCarthy, îi demonstrează valabilitatea de la primele şi până la ultimele pagini. Apărut în anul 2006 şi recompensat cu prestigioase premii literare (Pulitzer, James Tait Black Memorial) „The Road” se dovedeşte a fi un text mizând pe imagini dure – nu o dată, crude – într-o măsură chiar mai mare decât celelalte creaţii ale scriitorului, cum ar fi „Outer Dark” (1966) sau mai cu seama trilogia compusă din „All the Pretty Horses” (1992), „The Crossing” (1994) şi „Cities of the Plain” (1998), dar şi pe un mesaj mai pregnant, prin umanitate şi profunzime, decât cel cuprins în „No Country for Old Men” (2005).

Fiind, în mare, povestea călătoriei pe care o fac un bărbat şi fiul său (neidentificaţi prin vreun nume) printr-o Americă pustiită în urma unei catastrofe, probabil nucleare, dar asupra căreia autorul nu insistă şi pe care nici măcar nu o numeşte vreodata astfel ca atare, romanul acesta descrie o atmosferă postapocaliptică, acţiunea – câtă este – fiind plasată în mijlocul unei lumi transformate în teritoriu predilect al unui coşmar cu adevărat universal, cu accente desprinse parcă din textele biblice profeţind sfârşitul lumii. Şi, într-adevăr, porniţi către Sud, în încercarea de a găsi un teritoriu cu climă mai blândă, incapabili să mai reziste încă o iarnă în atmosfera îngheţată a Nordului, cei doi întâlnesc, pe drum, doar rămăşiţele lumii aşa cum bărbatul o cunoştea – iar copilul şi-o imagina doar din poveştile pe care tatăl său i le spusese o vreme, poveşti vorbind întotdeauna despre un timp în care încă existau păsări şi flori, pe cerul adesea senin se putea vedea soarele, iar oceanul era albastru. În loc de aşa ceva, însă, în călătoria lor vor întâlni doar ruine, cadavre carbonizate, oraşe distruse, nesfârşite ploi de cenuşă şi un aer irespirabil, care îi obligă să poarte mereu măşti de protecţie, totul petrecându-se pe fondul unei ierni eterne şi al unui ger tăios, ce nu poate fi comparat cu nimic altceva.

Născut chiar în primele nopţi de după ce lumea fusese, practic, aruncată în aer, iar exploziile distruseseră tot ce putea fi distrus, copilul n-are amintiri despre lumea din jur aşa cum era ea înainte. Iar bărbatului îi vine greu, de la un moment dat încolo, să-i tot spună poveşti despre vitejie, curaj, loialitate şi bunătatea umană, când pretutindeni mişună bandele de canibali sau răufăcătorii gata să ucidă pe oricine pentru câteva haine zdernţuite. Până şi păstrarea propriilor amintiri e extrem de dificilă pentru bărbatul a cărui soţie a ales să se sinucidă, pentru a nu mai fi martoră la chinul unei călătorii căreia încetase să-i mai vadă sensul, lăsându-şi în urmă soţul şi fiul, împreună cu un pistol cu doar două gloanţe, menite, într-o situaţie limită, să le curme chinul. Cu toate acestea, chiar şi în mijlocul unui univers în care oamenii au încetat să se mai poarte asemenea oamenilor adevăraţi, în care există depozite cu fiinţe umane închise pentru a fi, ulterior, mâncate de alte fiinţe umane, şi în care idealul suprem pare a se reduce, uneori, la visul de a dobândi o pereche de pantofi sau o farfurie cu mâncare caldă, bărbatul nu ezită să-şi pună viaţa în pericol pentru a reuşi să-i transmită fiului său semnificaţia adevăratelor valori morale, refuzând să-şi accepte eşecul, doar pentru a-i oferi copilului şansa (oricât de mică, dar pentru care e convins că merită să lupte!) de a supravieţui – şi, poate, de a da, astfel, lumii însăşi, o viitoare oportunitate de a renaşte.

Citește și Toamna singurătăţii

Scriitorul nu încearcă să explice cauzele care au provocat o asemenea catastrofă şi nici să emită consideraţii morale ori pseudo-filosofice cu privire la urmările acesteia, ci, aducând oarecum cititorului în minte unele secvenţe din „Împăratul muştelor”, celebrul roman al lui William Golding, se mulţumeşte să descrie lupta celor doi de a supravieţui chiar şi în aceste circumstanţe vitrege. De aici, în fond, şi impactul emoţional pe care îl are chiar şi lectura câtorva pagini din această atât de sumbră carte a lui Cormac McCarthy, fără ca autorul să fie vreodată sentimental, câtă vreme chiar şi celebra scenă – cunoscută şi din ecranizarea, din anul 2009, în regia lui John Hillcoat, cu Viggo Mortensen, Robert Duvall şi Charlize Theron în rolurile principale – când cei doi, tată şi fiu, găsesc, într-un magazin devastat, ultima cutie de Coca-Cola, nu e menită să stoarcă lacrimi, ci să exprime, fără cuvinte de prisos, ce înseamnă sfârşitul lumii aşa cum o cunoaştem cu toţii. Căci nu mai e vorba, în „Drumul”, de vreo încercare a autorului de a discuta semnificaţiile multiple ale Visului american, ci despre decizia sa de a prezenta un coşmar care, se pare, a devenit de mult global – dar şi de a spune câteva lucruri esenţiale despre extraordinara putere a iubirii filiale, prezentată şi ea într-o viziune frustă şi netă dar, deopotrivă, demonstrând abilitatea lui Cormac McCarthy de a nu cădea vreodată în retorica pompoasă sau în generalizările simplificatoare.

Situându-se la polul opus literaturii cu tendinţe estetizante, aşa cum a fost ea practicată, în spaţiul cultural american, de autori precum Scott Fitzgerald, Henry James sau, anterior, Nathaniel Hawthorne, McCarthy încearcă, implicit, să continue tradiţia stilului lui Hemingway, scuturând, parcă, fiecare frază de podoabele artistice şi având temeritatea să abordeze o temă cu ecouri de-a dreptul biblice – dar şi să-şi demonstreze capacitatea de a o trata întru totul convingător. Căci autorul îşi structurează textul în fraze scurte, uneori dispuse, pe pagină, asemenea versetelor, dialogurile dintre personaje fiind, de asemenea, condensate la maxim, nu o dată cu trimiteri clare la proza de deplină maturitate a lui Samuel Beckett, bărbatul şi băiatul din „Drumul” fiind profund înrudiţi cu protagoniştii beckettieni, poate mai ales prin singurătatea pe care o împart în mijlocul unei lumi care pare a le fi mereu împotrivă. McCarthy se apropie, însă, şi de accentele gotice din opera unui E. A. Poe, ca şi de nihilismul şi accentele biblice prezente în unele din textele lui William Faulkner, deşi fără complicaţiile şi experimentele narative ale acestuia.

Convins că tema morţii este cea mai importantă într-o operă literară şi că acei scriitori care au evitat-o nu reprezintă un exemplu demn de urmat, autorul „Drumului” tratează eterna confruntare dintre bine şi rău pe fundalul unei lumi aflate, parcă, în ghearele morţii – fizice sau siprituale. Este o lume în care până şi oceanul – la care cei doi vor ajunge, în cele din urmă – e gri, la fel ca şi tot ceea ce-i înconjoară, căci culorile mai există doar în amintire sau în vise, deşi în cele ale băiatului s-au strecurat, de suficientă vreme, umbra, teama şi frigul. Dar, chiar dacă, în alte scrieri ale sale, poate mai cu seamă „No Country for Old Men”, Cormac McCarthy a preferat să exprime triumful răului într-un mediu în care binele devenise doar o vorbă, „Drumul” se încheie nu cu un happy-end facil, nici cu o izbândă a celor doi, ci cu o notă de speranţă, cu atât mai emoţionantă, cu cât e prezentată în doar câteva paragrafe. Bărbatul moare, însă băiatul este găsit de oameni din rândul „băieţilor buni”, cei care nu mănâncă copii, cei care păstrează focul şi care, măcar uneori, sunt dispuşi să-i ajute pe cei din jurul lor.

Fără îndoială, cartea, cu toate imaginile sale apocaliptice, este, la o lectură atentă la nuanţe, şi o veritabilă parabolă mesianică, axată pe călătoria celor doi printr-un tărâm pustiu, desprins, parcă, din unele pasaje ale Vechiului Testament dedicate profeţilor. Deloc întâmplător, bătrânul pe care cei doi îl întâlnesc la un moment dat susţine că se numeşte Ely (trimitere la vestitorii biblici ai Mântuirii), că e ultimul om de pe pământ şi că totul va fi mai bine după ce până şi drumurile vor dispărea din lume. De o extremă precizie şi concizie, romanul lui Cormac McCarthy are şi o semnificaţie mistică, ducându-ne, nu o dată, cu gândul la imaginea pelerinajului apocaliptic şi al rătăcirii nesfârşite. Autorul ştie, însă, perfect cum să nu accentueze prea mult această latură, astfel că nu alege să evidenţieze vreun viitor rol al băiatului în calitate de salvator al rămăşiţelor oamenirii (şi ale umanităţii), prezentând totul, chiar şi lumea în ruine, cu o claritate demnă de cele mai bune pagini ale lui Joseph Conrad. Nu ca să-şi convingă cititorii la modul discursiv de veridicitatea posibilă sau de valabilitatea estetică a acestui roman, ci ca să ne determine să medităm asupra consecinţelor pe care catastrofele nucleare şi nesfârşitele conflicte armate contemporane le pot avea asupra lumii – încă minunate, dacă nu cumva chiar cea mai bună dintre toate lumile posibile (în lipsa alteia…) – în care trăim.

Cormac McCarthy, „Drumul”, traducere şi note de Irina Horea, București, Editura Humanitas Fiction, 2022