Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului (fragment) de Giuseppe Plazzi

Vă propunem un fragment în avanpremieră din volumul „Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului” de Giuseppe Plazzi, în traducerea lui George Arion Jr., apărut recent la Editura Humanitas, în colecția „Știință PSI”.

„Profesorul Giuseppe Plazzi este un neurolog care și-a dedicat viața profesională studiului somnului, în laboratorul pe care îl conduce la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Cu peste cinci sute de lucrări publicate în jurnale științifice de prim rang, el a avut o contribuție decisivă la înțelegerea unei serii de afecțiuni medicale.

Guvernat în vremuri mitologice de Hypnos, somnul – această abolire fiziologică a stării de conștiență, cu roluri multiple, dar neînțelese științific pe deplin – are o patologie specifică diversă, necunoscută de marele public și uneori nerecunoscută chiar de medici. Somnul pare să fie, de fapt, o junglă în care ne pândesc multe pericole. O bună parte dintre acestea sunt revelate de Plazzi într-o serie spectaculoasă de cazuri, instrumentată științific și literar fermecător. Vom afla aici despre vârfurile și undele electrice ale creierului nostru adormit, dar și despre Diego, care alerga, țopăia și urla prin casă în timpul somnului, sau despre povestea tragică a domnului S., care și-a ucis soția în timp ce dormea, cu un Beretta de calibrul 7,65. «Când adormim, conștiința și morala se suspendă», spune Plazzi.

Între aceste coperte găsim povestiri ale unor cazuri clinice impresionante, în mostre de medicină narativă care amintesc de stilul impus categoric de celebrul Oliver Sacks, la rându-i neurolog și scriitor seducător. Le putem citi ca pe un volum de proză scurtă, dar și ca pe o carte de popularizare a medicinii somnului. Este o carte echilibrată, adevărată, are stil, tristețe și rezonanță.” – prof. dr. Bogdan Ovidiu Popescu, medic primar neurolog

În noua serie „PSI”, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.

Uriașul adormit

Și alte cazuri de narcolepsie

Cât timp un duh aceste lucruri zise,
cel’lalt plângea: de milă cum se cade
și‑n mine orice simț parcă murise:
căzui precum doar un trup mort mai cade.

Dante, „Infernul”, Divina comedie

Uriașul adormit

Există o singură regulă simplă care în majoritatea cazurilor – cel puțin în cele mai puternic sădite în imaginația noastră – marchează sfârșitul unui meci de box: dacă adversarul te face KO, ai pierdut. Cu toții, mai devreme sau mai târziu, ajung la pământ. Li se întâmplă și celor mai mari. Când în 2002 uriaşul englez Lennox Lewis l‑a doborât pe Mike Tyson cu un croşeu aplicat cu precizie chirurgicală în runda a opta, momentul a reprezentat pentru toți sfârșitul unui mit. Lumea întreagă asistase la prăbușirea spectaculoasă, neașteptată, definitivă a legendarei cariere a lui Iron Mike.

Povestea domnului G., unul dintre cei mai ieșiți din comun pacienți ai mei, se naște, în felul ei, din KO‑ul cel mai ciudat din istoria boxului și ne poate învăța multe în acest sens pe fiecare dintre noi.

Când l‑am cunoscut, domnul G. era un bărbat de 62 de ani, cu un suspect diagnostic de epilepsie pus la vârsta de 22 de ani. L‑am întâlnit pentru prima oară în cabinetele vechii Clinici de Neurologie din Bologna. Eu aveam 30 de ani și conduceam de puțin timp laboratorul somnului. Clinica de Neurologie era o clădire superbă, în stil umbertin, construită datorită unei donații prin testament în primii ani ai secolului XX pentru a găzdui clinica de boli nervoase și mintale. Toată secția de neurologie era concentrată de‑a lungul coridoarelor înalte din acest edificiu maiestuos. Cabinetele ocupau vechile rezerve de recuperare de la secția de neurochirurgie, într‑o clădire din anii ’50, având în mijloc o curte îmbrățișată de aripile laterale ale clinicii de secol XIX. Încăperile întinse și luminoase se ramificau dintr‑un coridor central, separate de niște uși din lemn deschis la culoare. Un birou, un mic fotoliu și patru scaune cu șezuturi verzi erau poziționate la capătul încăperii, în fața unei ferestre mari. De o parte fuseseră amplasate patul și chiuveta, de cealaltă, un dulap de metal și sticlă. Ușa era exact în fața biroului; două fante încrucișate, din material transparent – probabil concepute astfel încât să poți privi în interiorul încăperii fără a fi nevoie să intri –, o făceau mai puțin apăsătoare, dându‑i o notă de eleganță. Chiar și în interiorul cabinetului, dacă stăteai la birou, puteai vedea foarte bine prin ușă cine se pregătea să intre.

În ziua aceea, am întrezărit prin fante silueta unui bărbat corpolent, în tricou alb și pantaloni gri de trening. Se apropia cu pas ferm și cu aerul cuiva care odată cu trecerea anilor dezvoltase o mare conștiință de sine. Domnul G. a deschis ușa cu hotărâre, stând drept pe picioarele puternice; abdomenul enorm părea o bilă uriașă atârnată de spate și torace, largi și musculoase. Expresia de pe figura lui era un amestec de cordialitate și sfidare. Însă, când a făcut ultimul pas spre mine și eram gata să ne prezentăm, domnul G. s‑a transformat imediat. Mușchii feței parcă au cedat brusc, pleoapele au căzut, acoperindu‑i parțial ochii, care continuau să mă fixeze, gura a părut în același timp să se deschidă fără vlagă, ridurile feței expresive s‑au netezit, în timp ce chipul îi era străbătut de convulsii involuntare. Apoi capul a început să i se clatine pe gât, umerii i s‑au fleșcăit și brațele au părut să atârne inerte în lateralele trunchiului. S‑a clătinat o clipă pe picioarele moi înainte să se prăbușească mut, fără vreun sunet de durere, cu toate cele 120 de kilograme ale sale, pe partea stângă, asemenea unei marionete fără sfori, lipsit de forță.

Totul fusese extrem de rapid: două‑trei secunde.

Știam despre ce e vorba, m‑am repezit de partea cealaltă a biroului cu ciocănelul deja în mână – orice neurolog are un ciocănel în buzunar, mereu pregătit să fie pus la lucru. Trebuia să‑i verific reflexele, mai ales cele rotuliene. Dispariția reflexelor rotuliene este exact unul dintre semnele caracteristice ale cataplexiei, o tulburare de mișcare care caracterizează narcolepsia. Am verificat din priviri dacă respirația pacientului e regulată. Urmă‑ rindu‑i căderea, eram convins că nu se lovise. Respira regulat și ochii îi erau întredeschiși. Am îngenuncheat lângă el și i‑am ridicat piciorul drept cu mâna stângă pentru a‑i îndoi genunchiul. Am lovit de mai multe ori tendonul rotulian cu ciocănelul fără să obțin vreun reflex din partea cvadricepsului. Am mutat cu greu piciorul – era o greutate complet moartă – și am repetat aceeași manevră la cel stâng. Aceeași lipsă de răspuns. Atunci m‑am apropiat de chipul lui; era străbătut de un ușor tremur. Am început să‑l strig cu voce tare – nu a răspuns, dar i‑am observat un semn în privire, ca și cum ar fi vrut să mă facă să înțeleg că era prezent, era acolo, înțelesese. M‑am ridicat și am continuat să‑l examinez. Alături de mine, cei patru studenți în halate albe care asistau în cabinetul meu erau gata să observe chiar și cel mai mic amănunt care s‑ar fi putut manifesta. L‑am încercuit cu toții pe domnul G., care a început să tremure o dată, de două, de trei ori, a mișcat brațul stâng sprijinindu‑l pe pământ în fața lui, ca să se împingă în el, a ridicat capul fără să rostească vreun cuvânt și a început să se zgâlțâie ritmic. Își scutura cu pricepere corpul ca să‑l elibereze de paralizia care îl prinsese în ghearele ei. M‑a privit și a murmurat în grabă, înainte să‑și piardă din nou capacitatea de a vorbi:

— Plecați! Repede, îndepărtați‑vă!

S‑a prăbușit din nou pe podea, nemișcat, inert, cu zgomotul unui bivol doborât la pământ, al unui bolovan aruncat în apă.

I‑am invitat pe studenți să‑i întoarcă spatele și să se așeze pe scaune: trebuia să încetăm să‑l privim și să slăbim încercuirea emoțională a pacientului. Când ne‑am întors din nou spre el, l‑am găsit în picioare, își recăpătase întreaga forță fizică. În 1960, când avea 22 de ani, domnul G. era un pugilist amator promițător, la categoria mijlocie. Era atât de bun, încât a fost selecționat pentru Jocurile Olimpice de la Roma. Se născuse într‑o localitate mică și avea în el toată pofta de viață, de glume şi de victorie pe care o poate cuprinde corpul tânăr al unui sportiv de succes.

În timpul pregătirii, cu două luni înainte de olimpiadă, a început să‑și ia în derâdere partenerul de antrenament.

— Te miști prea încet! striga la el, luându‑l peste picior.

Celălalt se mișca atât de încet, spunea el, încât i se părea că‑i vede loviturile cu încetinitorul, se eschiva cu ușurința cu care reușește Neo să se ferească de gloanțe în celebra saga „Matrix”, atât de încet, încât foarte tânărul domn G. avea chiar timp să râdă și să glumească înainte să se eschiveze de atacuri sau să le pareze. Însă, chiar când a văzut că pleacă lovitura cea mai ne‑ îndemânatică dintre toate de până atunci și era gata să‑i strige partenerului de antrenament „Lasă‑te! Ești praf!”, dintr‑odată vocea i s‑a tăiat, genunchii i‑au cedat, iar pumnul tocmai lansat a lovit în gol. A căzut înainte să fie lovit, iar împreună cu el i‑au căzut toate certitudinile, toate visurile, toate ambițiile pe care le nutrise – în primul rând, aceea de a participa la olimpiadă.

În săptămânile următoare, investigațiile medicale au ex‑ clus o tumoare sau o hemoragie cerebrală. Tânărul domn G. era și foarte obosit – sau, mai bine zis, îi era somn întruna.

— Mi‑au spus că am epilepsie și m‑au îndopat cu medicamente. Eram convins că sunt din acelea care provoacă somnolență, însă oriunde mă aflam, dacă nu eram în mișcare, adormeam brusc și aveam vise cumplite, care păreau adevărate.

Dar căzăturile nu s‑au mai repetat, astfel că medicii au decis să‑l externeze.

— Însă a doua oară mi s‑a întâmplat cu o femeie, domnule doctor… în pat cu o femeie! Înțelegeți?

Domnul G. nici n‑a terminat bine să‑mi spună aceste din urmă cuvinte, că figura lui și‑a schimbat complet fizionomia: din chipul său frumos și foarte expresiv a dispărut orice urmă de vitalitate, mici convulsii i‑au străbătut pleoapele, obrajii, gura; cuvintele păreau să se fi blocat între buzele întredeschise, apoi capul i‑a căzut violent în față. Am auzit coloana cervicală întinzându‑i‑se și zgomotul sec al mandibulei lovindu‑se de stern. Se întâmpla din nou. I‑am ridicat domnului G. capul: din nou, trebuia doar să aștept în tăcere să‑i treacă.

Cariera lui de pugilist a luat sfârșit la 22 de ani. Viața lui a fost marcată de o boală care i‑a permis să se îndepărteze doar câţiva kilometri de casă, aflată la poalele digului unui râu. A trăit ca un invalid, a fost tratat drept epileptic timp de 35 de ani, până când i s‑a spus în cele din urmă care era adevărata lui problemă: domnul G. suferea de narcolepsie.

În ciuda unei vieți făcute KO de ghinion, domnul G. nu a renunțat niciodată să râdă și să‑și facă prietenii să râdă, chiar dacă acest lucru, din păcate, îl făcea de fiecare dată să cadă la pământ.

Giuseppe Plazzi, neurolog italian de renume, specialist în medicina somnului, cu o carieră axată pe narcolepsie, parasomnii și alte hipersomnii rare, a absolvit medicina la Universitatea din Bologna și s‑a specializat în neurologie în 1991. Conduce Laboratorul pentru Tulburările de Somn la Universitatea din Bologna și este profesor la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Este autorul a peste 300 de articole științifice. A fost președinte al Asociației Italiene de Medicină a Somnului și al Rețelei Europene de Narcolepsie. Pe lângă cariera medicală, are un trecut sportiv notabil ca navigator de performanță.