Charles Bukowski & Radu Aldulescu

Cum ar putea fi definit într-un cuvânt Charles Bukowski?

Un păgubos!

Trebuie însă imediat adăugat: un „păgubos magnific” (să ne amintim de „Beautiful Losers” de Leonard Cohen), magnificat prin stil.

Personajul-narator (Bukowski, Chinaski ori Hank), un hipersensibil, un vulnerabil, tocmai de aceea e firesc să poarte o mască de dur fără scrupule, ba chiar de cinic; fuge ca de ciumă de sentimentalisme dar mai ales de melancolie; e un Omar Khayyam al trăirii clipei, dar și un poet al cotidianului unor semi-cloșarzi și pierde-vară și, poate înainte de orice, un mare umorist, manifestând un umor de toate culorile (de pildă, în proza „Marele măritiș zen”, din volumul „Poveștile nebuniei obișnuite”, Bukowski face cadou de nuntă mirilor „un mic sicriu de lemn […] cioplit cu toată dragostea”).

Mărturisește șugubăț: „ador să ascult belelele altora” (proza „Mașina de futut”, din „Poveștile nebuniei obișnuite”), iar altădată: „Mă simt tare bine printre ratați, fiind și eu unul”; și: „Oamenii amabili mă fac să borăsc. Îmi plac oamenii disperați, cei cu dinții sparți, cu viețile distruse și cu purtări brutale” („Măruntaie”, din „La sud de nicăieri”).

Fuge de politică ca dracu’ de tămâie: „Bune ori rele, guvernele? Nu, guvernele nu pot fi decât rele și foarte rele”; în dictaturi, dar și, deseori, în democrație, „viața noastră cade în labele unei bande de cretini” („Politica e arta de-a fute muște”, din „Poveștile nebuniei obișnuite”).

Tot la capitolul ăsta, aflăm că în USA: „Dacă n-ai bani, nici dreptate nu ți se va face” („Doi bețivani”, din „La sud de nicăieri”). Dacă ne gândim bine, în USA, unde se practică dintotdeauna cultul reușitei financiare, mai nou, până și președinții de stat se aleg dintre miliardarii cretini de tip Donald Trump. Vorba apostolului Matei: „Cine are i se va mai da, cine n-are i se va mai lua”.

Bukowski, romancier și poet printre poeți, e parcă și mai la el acasă în proza mică – pardon, scurtă; în USA, de la Hemingway încoace, e, într-adevăr, „cel mai cel”, după cum se și laudă prin gura lui Chinaski („De mare clasă”, din „La sud de nicăieri”).

I s-a întâmplat să facă și o mare pauză la scris, având o pană de zece ani. Avea nevoie de asta. Iată ce mărturisește (tot prin gura lui Chinaski): „E ridicol să-ți imaginezi că poți să scrii opt ore pe zi. Sau măcar în fiecare zi, ori în fiecare săptămână. Afurisită meserie. Nu-i nimic de făcut, decât să aștepți să vină momentul. Unii au de așteptat doi ani. […] În unele cazuri, aștepți până mori” („Nu știi să scrii o poveste de dragoste”, din „La sud de nicăieri”).

Tot acolo, își mărturisește neajunsurile: „Barem de-aș avea talentul lui Vicki [amanta, n.m.] ca să adun informații, gândeam, atunci aș putea să scriu ceva pe bune. Dar eu trebuie să rămân cu curul pe scaun așteptând să vină. Pot să jonglez, să transform materialul odată ce-l am dinainte, dar nu știu de unde să-l iau” („Fără gât și rău al dracului”, din „La sud de nicăieri”).

Realism ori/și scepticism: „Cum-necum, din când în când, un om are nevoie de-o femeie, spre a-și dovedi sieși că se mai pricepe să agațe. Sexul e accesoriu. Lumea asta nu-i făcută pentru îndrăgostiți, și n-o să fie în veci” („O slujbă ca oricare alta”, din „La sud de nicăieri”).

Alcoolul va fi, deci, ca o gură de aer (lichid!) împotriva angoasei zilei și a coșmarurilor nopții.

Ca să încheiem cum se cuvine: „Pică ultimul cec de șomaj și iată-ne în rahat până-n gât, America să trăiască!” („Așa iubesc morții”, din „La sud de nicăieri”).

Dacă ne gândim bine, în România (mutatis mutandis) nu există astfel de personaje bukowskiene (cu naratorul-personaj în frunte) decât în romanele lui Radu Aldulescu (ultimul: „Rezidenți în casa visurilor”, la Editura Hyperliteratura, 2018).

În definitiv, lumea lui Bukowski (capitalismul made in USA al secolului XX, văzut și trăit de cei din josul scării sociale) nu-i cu totul străină de sordidul totalitarismului comunist, deși este, firește, mult mai apropiată de capitalismul sălbatic al tranziției fără de sfârșit a „democraturii” noastre. Radu Aldulescu (comparat deja cu un Zola ori Céline) este Bukowski al nostru!

Aldulescu mai are un punct comun, deloc neglijabil, cu Bukowski: practicarea boxului. Bukowski (alias Chinaski) îl face K.-O. pe… Hemingway, în savuroasa proză „De mare clasă” din „La sud de nicăieri”! Dacă, la rându-i, Aldulescu s-ar înfrunta cu fratele său Bukowski, meciul nu s-ar putea termina decât la egalitate de puncte…

octombrie 2018