Dimineți victoriene

Lumina a apărut fără ca soarele să răsară cu clasicul și îmbietorul „răsărit de soare”, cu cântec de mierle și miros de cafea proaspătă.

Un musafir poate fi un om bun, discret și manierat sau dimpotrivă, unul ticălos, cu intenții ascunse. Un personaj neutru rareori face vizite pentru că pur și simplu nu-i stă în fire așa ceva. Nu are suficiente subiecte de conversație și se teme să nu plictisească. Sau să lase în urmă o impresie proastă ori incompletă. Așa că se abține de la a face prea multe vizite. El alege locuri călduțe unde nu există riscul de a se face de râs. Ocolește subiectele tari ale vremii și menține conversația la nivel „meteo”, filme sau vechi amici din școală. Se teme să aducă vorba despre religie, războaie sau sex. Se îmbracă modest, aduce întotdeauna cadou un platou cu prăjituri asortate. Vorbește încet și e vocea a doua. Dacă este invitat pentru o nouă vizită, dă din cap în mod echivoc știind că nu va mai călca pe acolo. Dacă invitația întârzie să apară, cu atât mai bine.

Musafirul lui Herz e dintre cei ticăloși, cel puțin la prima vedere. A sosit neinvitat și nu mai pleacă, sfidând toate regulile bunului simț și ale educației de acasă. Cunoscându-se care e „casa” lui nici nu e de mirare. Regulile lui de comportament sunt ciudate, niciodată clare. De acolo îi vine succesul, acel succes temporar cu care el se mulțumește. Musafirului îi place să stea mult în duș, Rafael nu e încântat. E „templul” lui și al lui Iosif. Astea sunt nimicuri, zice musafirul. Ne împiedicăm în detalii, ne pierdem vremea unul altuia. Și vremurile astea nu sunt pentru pierdut.

Iosif merge cu iertarea prea departe, se gândește Rafael. În acea dimineață fără „răsărit de soare”.

– Hai să coborâm la cafea, i-a strigat musafirului prin ușa de la baie. O să găsim doar zeamă sleită.

– Intră!

– Nici vorbă!

Rafael a trântit ușa camerei și a luat-o în jos pe scări. Emilia ascuțea creioane. La micul dejun erau doi-trei turiști căutând coșul cu croasanți care se pare că dispăruse. Santiago îi liniștea că „unul nou” e pe cale să apară.

Rafael și-a turnat cafea într-o cană mare albă și s-a retras pe un fotoliu cu fața spre grădină. Croia în minte un plan. Trebuia să vorbească cu Iosif și să-i spună despre varianta musafirului. Oare Iosif îl adusese? Oare Iosif se rugase pentru el? Oare știa ce făcuse?

Într-un târziu a coborât și Iosif din aburii camerei 14. Se vedea în ochii lui cum oboseala și relaxarea „ajutată” se îmbinau perfect, creând o senzație de nepăsare. L-a văzut pe Rafael și s-a dus direct la el.

– Cine a inventat noaptea a făcut mult bine, a zis Rafael simțindu-l pe Iosif cum vine în spatele lui.

– Dacă nu era noaptea, butoiul cu indiferență, mulți oameni nu ar fi rezistat. Herz a adus o cafea din Groenlanda, e slabă. Unde oare or cultiva-o? Sub întinderile de gheață, în nopțile eterne, nu poate crește.

– În sere?

– Ce haz mai are?

– Gustul e de mâl sau de turbă. Sau de permafrost.

Plouă, Iosif a dat perdeaua la o parte. Privirea lui bătea aiurea, capul se bălăngănea.

– Asta e bine. Ia-ți un scaun și vino lângă mine.

– Aha! Începe obișnuirea cu situația. Cu teroarea, cu dictatura lui Herz. Acum e bine, ne tragem și un scaun să stăm de vorbă de parcă am sta pe bancă la portiță. Să bârfim?

– Tu l-ai adus aici pe musafir?

– Ce!?

– Tu te-ai rugat ca să fie iertat?

Iosif a tras scaunul cât mai aproape de Rafael.

– Da, eu.

– De ce?

– După moartea dirijabilei am simțit că trebuie să fac ceva. Mi-a venit în minte mama care îmi zice că nu sunt în stare de nimic, că mi-am ratat viața, că nu am făcut nimic notabil. Nu mai contează ființa ta, ești anulat dacă nu ești „notabil”. Criteriile lumii ăsteia mă calcă pe bătături. Dirijabila era o fată nemaipomenită, desigur că nu ar fi fost găsită „notabilă”. Revin la dorința mea să devin un nimeni, un nimic. Dar înainte de asta, trebuia să fac ceva „notabil”.

– Te apucasei de școala de gimnastică online, ți-am fost elev. Ai de gând să revii în camera ta? A noastră…

– Biata de ea, a încercat toate vocile cu care a fost înzestrată. Măcar cineva să o audă. Să-i admire înțelepciunea, faptul că e ventriloc și s-o complimenteze pentru stilul afișat. Măcar pentru geanta ei cu scorpion.

– Nu găseam la ea nimic special. Și cu toate astea era o făptură cât de poate de plăcută. Chiar îmi era milă de ea. Să fii fata lui Herz…fiica ascunsă de ochii lumii, nu i-a fost ușor. Cânta frumos, gândea…acceptabil, spunea adevărul și te rănea cu plăcere. Sunt puțini oameni ca ea.

– Acum sunt și mai puțini, a suspinat Iosif. Ce mai face musafirul?

– Întreabă de tine, a râs Rafael.

– Chiar?

– Cred că vrea să-ți sucească gâtul pentru că l-ai scos din iadul lui.

– Mă mut înapoi în camera mea. Musafirul poate să vină în locul meu.

– Nu cred c-o să vrea. Ne descurcăm toți trei o vreme.

– Pleacă undeva?

– Eu plec. Mă duc la Pythia mea.

– Aha.

– Nu cred că e o trădare, nu-i așa? Herz nu știe și nici nu e treaba lui.

– Nici nu o să realizeze. O să spună că e un fake-news, sunt la modă.

– Herz e ocupat cu strămoșii lui. Îi e o rușineeee. E unul, de prin secolul al XVIII-lea cred, care se uită la el cu dispreț. Herz a mutat tabloul. A făcut schimb cu o stră-stră-mătușă care e mai amabilă.

– Tu chiar crezi? s-a încruntat Iosif.

– Nu are de ales. Familia lui încremenită în tablouri e singura care-i mai validează nebuniile.

– Ar trebui să vândă afacerea cu Hotelul și să plece cu Mildred și cu Santiago pe o insulă undeva. Ar avea o ocazie să-și trăiască bătrânețile fericit.

– Cafeaua asta nu-i rea, a zis Rafael cu privirea pierdută în aburii ploii.

Grădina semăna cu o baie turcească. Primăvara revenea cu forțe proaspete. Balsamul aburind al zorilor îi aducea aminte lui Rafael de diminețile petrecute alături de Pythia. Greu de pus în cuvinte. Nu o stare. O putere. Mâinile ei grăbite să prindă tulpinile de flori, să le separe în coșuri. Pe cele mai ofilite să le lase deoparte ca să le ofere unora mai necăjiți. O floare poate aduce primăvara în suflet, așa spunea Pythia unduindu-și fusta ei colorată. Rafael îi zicea că e pata de culoare a Manhattan-ului, floare de colț de stradă. Și râdeau. Și soarele răsărea cu chiu cu vai printre clădirile norilor.

– Există simfonii care se sting cu o notă lungă, discretă, Rafael era cuprins de nostalgie. Altele răsună cu toată orchestra ca o furtună care-și adună ultimele forțe. Altele au finaluri succesive care seamănă cu noile teorii ale cosmologiei ciclice.

– Când are musafirul de gând să plece?

– Vrea să cunoască lumea noastră. Mi-a mărturisit într-o zi că răul i se pare mult mai coerent în zilele noastre. Nu e nevoit să depună prea mult efort când vrea să ia un suflet…

– O să mă mut mâine seara. Un pat pliant, un sertar din ăla lung, o jumătate de poliță la baie, o oră pe zi la duș, fără fumat în cameră, somn până la 8 dimineața. La naiba, era camera mea!

– Acum e camera noastră, a mustăcit Rafael.

– Și ți se pare normal!?

– Faza asta cu posesiunile în lumea de aici mă face să râd. Nici cel mai bogat n-are nicio posesiune. Doar se folosește de chestii, nu-s ale lui. O să le predea la plecare.

– Musafirul n-are nicio valiză, a zis Iosif.

– A plecat pe fugă, camera lui de acolo din subteran a fost dată altuia mai iscusit. E la fel ca la noi, imobiliarele din Iad se mișcă la fel de repede în funcție de cerințele pieței.

– Aș fuma ceva…

– Musafirul nu o să fie de acord.

– Serios? Acum e moralist? O să fumez pe geam…

– Uite, Pythia mi-a scris o carte poștală, am primit-o ieri. Zice că îi e dor să ne revedem. Nu știu de ce, a plecat ochii Rafael, dar când ea zice asta, îmi dispare mie dorul. Parcă mă forțează să îi zic și eu același lucru. Vino în seara asta înapoi în cameră, Iosif!

Apăruse Santiago cu un coș plin cu croasanți aburind. În încăpere, în afară de Rafael și de Iosif nu mai era nimeni.

– Unde plecați? Am adus croasanți.

Rafael nu s-a întors din drum. Iosif a luat trei croasanți și i-a îndesat în buzunar.

Fragment dintr-un roman în lucru