„Există un om care obișnuiește să-mi dea cu o umbrelă în cap” de Fernando Sorrentino

Există un om care obișnuiește să-mi dea cu o umbrelă în cap. Chiar azi se-mplinesc cinci ani de la ziua când s-a apucat să-mi dea cu umbrela în cap. În primele momente mi-era ceva de nesuferit; de-acuma m-am deprins!

Nu știu cum îl cheamă. Știu doar că-i un om oarecare, într-un costum cenușiu, ușor încărunțit, cu obrazul șters. L-am cunoscut cu cinci ani în urmă, într-o dimineață călduroasă. Tocmai citeam ziarul, la umbra unui copac, șezând pașnic pe-o bancă în pădurea din Palermo [parcul Tres de Febrero, vestit pentru trandafirii, planetariul și lacurile lui de agrement, al zisului mare cartier la modă din Buenos Aires, n.t.]. Dintr-odată, simții o atingere pe cap. Era același om care și acuma, pe când scriu acestea, continuă mașinal și impasibil să mă pocnească cu umbrela.

Cu prilejul ăla m-am răsucit plin de indignare (mă-nfurie rău să fiu maltratat pe când citesc ziarul): el îmi trase liniștit mai departe la lovituri. Îl întrebai dacă era țicnit: nici măcar nu părea să m-audă. Îl amenințai atunci că o să chem un paznic; el, netulburat, senin, își văzu de treabă. După câteva clipe de nehotărîre și văzând că nu se lasă păgubaș, sării în picioare și-i repezii un pumn zdravăn în obraz. E fără-ndoială un om slab: știu că, în ciuda înverșunării la care m-a împins furia, n-am dat prea tare. Și totuși, omul, scoțând un geamăt stins, se prăbuși la pământ. Numaidecât însă, deși cu o mare sforțare, după cât se vădea, se ridică și reîncepu pe tăcute să-mi dea cu umbrela în cap. Sângera pe nas și în clipa aia, nu știu de ce, mi se făcu milă de omul ăla și avui remușcări că am dat așa în el. Căci, în realitate, omul nu mă pocnea în toată legea cu umbrela, ci mai degrabă îmi trăgea niște lovituri ușoare, complet nedureroase. Sigur că loviturile alea-s grozav de neplăcute. Știm cu toții că atunci când o muscă ni se așază pe frunte nu simțim nicio durere: simțim doar enervare. Ei bine, umbrela aceea era o muscă uriașă care, la intervale regulate, mi se așeza, iar și iar, pe cap. Ori, dacă vreți, o muscă de mărimea unui liliac.

Așa că nu puteam suferi liliacul ăla. Încredințat că am de-a face cu un țicnit, vrusei să mă-ndepărtez. Însă omul mă urmă în tăcere, neîncetând să dea în mine. O luai atunci la goană (aici trebuie să precizez că puțini sunt cei iuți de picior ca mine). El prinse a mă fugări, încercând fără succes să-mi mai altoiască niște lovituri. Și omul gâfâia, gâfâia, gâfâia și fornăia în așa hal, încât mă bătu gândul că, dacă-l sileam mai departe s-alerge tot așa, torționarul meu o să pice lat mort.

Încetinii așadar și reîncepui să merg la pas. Mă uitai la el. Pe obraz nu i se citea nici recunoștință nici reproș. Nu făcea decât să-mi dea cu umbrela în cap. Mă bătu gândul să mă prezint la comisariat, zicând: „Domnule agent, omul ăsta îmi tot dă cu umbrela în cap”. Ar fi un caz fără precedent. Agentul s-ar uita bănuitor la mine, mi-ar cere acte, s-ar apuca să-mi pună-ntrebări încurcătoare, poate chiar ar sfârși prin a mă popri.

Mi se păru mai cu cale să mă-ntorc acasă. Luai autobuzul 67. El, neîncetând să dea în mine, sui în spatele meu. Șezui pe primul scaun. El se postă, de-a-mpicioarelea, lângă mine: cu mâna stângă se ținea de curelușă; cu cea dreaptă își vântura necruțător umbrela. Pasagerii se-apucară să schimbe între ei zâmbete sfioase. Șoferul se puse să ne pândească prin retrovizor. Încet-încet pe călători îi umflă un hohot enorm de râs, un hohot tunător, fără sfârșit. De rușine, mă-nroșisem ca focul. Prigonitorul meu, cu toate râsetele, îmi trăgea mai departe la lovituri.

Coborîi – coborîrăm – la podul Pacificului. Mergeam pe bulevardul Santa Fe. Toți se răsuceau prostește ca să se uite la noi. Mă bătu gândul să le zic: „La ce vă uitați, idioților? N-ați mai văzut niciodată un om care-i dă altuia cu o umbrelă în cap?” Dar mă bătu și gândul că nu mai văzuseră niciodată un asemenea spectacol. Cinci-șase puștani se ținură după noi, țipând ca-ndrăciți.

Aveam însă un plan. Odată ajuns acasă, vrusei să-i trântesc brusc ușa-n nas. N-avui vreme: el, cu o mână dârză, mi-o luă înainte, înșfăcă de clanță, se opinti o clipă și intră împreună cu mine.

De-atunci încoace, mă tot pocnește cu umbrela în cap. După câte știu, nicicând n-a dormit nici n-a mâncat nimica. Se mărginește pur și simplu să dea în mine. Îmi însoțește toate gesturile, chiar pe cele mai intime. Mi-amintesc că la-nceput loviturile mă-mpiedicau să-mi aflu somnul; de-acuma, cred că fără ele mi-ar fi cu neputință să dorm.

Cu toate astea, relațiile dintre noi n-au fost mereu bune. În mai multe rânduri i-am cerut, pe toate tonurile posibile, să-mi explice de ce-o face. Zadarnic: pe muțește continua să-mi dea cu umbrela în cap. Cu multe ocazii i-am altoit la pumni, picioare și – să mă ierte Dumnezeu – chiar lovituri de umbrelă. El primea supus scatoalcele, le primea ca pe-o parte în plus a sarcinii lui. Tocmai ăsta-i aspectul cel mai halucinant al personalității lui: soiul ăla de convingere calmă din munca lui, lipsa aia de ură. Certitudinea aia, în fine, de-a îndeplini o misiune secretă, superioară.

În ciuda absenței sale de nevoi fiziologice, știu că atunci când îl lovesc simte durere, știu că-i slab, știu că-i muritor. Mai știu și că un glonte m-ar dezbăra de el. Ceea ce ignor e de nu cumva, după ce-om muri amândoi, el o să-mi dea mai departe cu umbrela în cap. Cu-atât mai puțin știu dacă glontele trebuie să-l omoare pe el sau să mă omoare pe mine. Oricum, presupunerile astea-s inutile: recunosc că n-aș îndrăzni nici să-l omor, nici să mă omor.

Pe de altă parte, în vremea din urmă am priceput că n-aș mai putea trăi fără loviturile lui. De-acuma, din ce în ce mai des, am o presimțire cumplită. O angoasă profundă îmi macină pieptul: angoasa la gândul că, poate tocmai când aș avea mai multă nevoie de el, omul o să plece, iar eu n-o să mai simt loviturile alea ușoare care mă făceau să dorm atât de profund.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Existe un hombre que tiene la costumbre de pegarme con un paraguas en la cabeza” (din volumul „Imperios y servidumbres”, 1972)

Sursă foto: aici