Flash fiction stories – martie 2024: „Programarea” de Alexandru Axinte-Tofan

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Programarea

Alexandru Axinte-Tofan

Ceasul de lângă ușa închisă se comporta ciudat. Nu părea să fie stricat, însă limbile sale se mișcau eratic, urmând mai degrabă logica unui joc de-a v-ați ascunselea decât ritmul predictibil al timpului. După mai multe teste reușise să îi înțeleagă mersul: câtă vreme își menținea privirea ațintită asupra lui, limbile stăteau în loc, nici măcar o secundă nu avea curajul să facă un pas în față. Dacă îl scăpa de sub ochi, chiar și pentru o clipă, atunci limbile își schimbau nevăzute pozițiile, poposind la intervale neregulate care adeseori nu aveau nici o legătură cu timpul inițial.

Faptul nu îl deranja prea tare pentru că oricum nu se simțea presat de timp. Nu știa câtă vreme a trecut de când sosise în sala de așteptare. Dacă era să fie sincer cu el însuși, nu era sigur nici măcar de motivul pentru care se afla acolo. Poate știuse la un moment dat, dar în acel moment uitase. Era însă sigur că își va aminti în cele din urmă. De câteva ori a avut impulsul să se ridice de pe scaunul de piele cu cadru metalic și să plece pe ușa larg deschisă aflată lângă recepție. Nu era departe și nu i-ar fi deranjat prea tare pe vecinii de lângă el. Însă întotdeauna se găsea oprit de același gând, gândul că nu era nimic pentru el în cealaltă parte. Așa că rămânea cuminte la locul său, așteptând în continuare alături de ceilalți oameni din sală.

Camera părea să fie ocupată aproape în totalitate, dar niciodată nu devenea îngrămădită. Nu exista nici o fereastră, însă lumina temperată a neonului și aerul proaspăt care venea pe ușa de la intrare reușeau să facă suportabilă așteptarea. Din când în când, cei de la recepție strigau numele cuiva care își făcea loc spre ușa închisă de lângă acel ceas neserios. De multe ori încercase să arunce o privire fugară în spatele ușii de lemn proaspăt lăcuit, atunci când intra cineva, dar nu reușise niciodată să prindă ceva concret. După fiecare persoană chemată, altcineva sosea pentru a-i lua locul. Probabil veneau dintr-o altă sală de așteptare, se gândi.

Vecinii săi erau de toate felurile, copii care se jucau cu jucăriile puse la dispoziție în sală, cupluri care se țineau de mână, femei care citeau din teancurile nesfârșite de reviste adunate în colțurile camerei, bătrâni pe jumătate adormiți. Din când în când, anumite voci (de regulă ale unor tineri sau ale unor învățați) puteau fi auzite bravând în vreun colț nevăzut de cameră, speculând pe tema prezenței lor în sală. De obicei, tot ei erau cei care pășeau indignați către ușa închisă în momentul în care le erau strigate numele de la recepție. În ceea ce-l privea, niciodată nu și-a pus problema că aștepta acolo singur. Nu de puține ori a încercat să intre în vorbă cu vecinii apropiați pentru a ajuta timpul să treacă mai repede, însă de fiecare dată discuțiile se stingeau de la sine ori partenerii își auzeau numele și, scuzându-se politicos, se ridicau și plecau.

În cele din urmă (cine știe după cât timp), amintirea motivului prezenței lui în cameră îl lovi pe neașteptate. Era ceva atât de simplu, de banal și de evident încât nu era de mirare că era atât de ușor de uitat. Euforia descoperirii a fost însă tăiată din scurt de o voce ce răsuna de la recepție, care îl strigă pe nume: „Haideți, mergeți, sunteți așteptat…”.

Axinte-Tofan Alexandru (n. 1995) a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității București, finalizate cu o diplomă de licență și masterat în Relații Internaționale. În prezent activează în alt domeniu, dar continuă să scrie și să citească cu regularitate proză scurtă în timpul liber, având texte publicate pe Platforma Laconic și în revistele Ficțiunea și LiterNautica.