Franz Kafka în actualitate (3 iulie 1883-3 iunie 1924)

Pe 3 iunie se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Franz Kafka. Pentru a marca momentul, vă propun trei fragmente din trei articole apărute pe Literomania, despre volumele din seria de autor „Franz Kafka”, apărute la Editura Humanitas Fiction (în traducerea semnată de Mircea Ivănescu): „Metamorfoza. Integrala prozei antume” (2017), „Vizuina. Proza postumă” (2019) și „Jurnal. 1910-1923” (2022). (Raul Popescu)

Cui îi place Kafka? (Proza antumă)

Ediția din 2017 a prozelor antume semnate de Franz Kafka, îngrijită de Cristina Cioabă, ca și ediția din 2019 a postumelor scriitorului praghez, ambele apărute la Humanitas Fiction, reprezintă, fără doar și poate, un gest recuperator de care cultura română avea nevoie. Mai exact, este vorba despre reluarea, cu unele aduceri la zi și ajustări, a traducerilor lui Mircea Ivănescu de la Editura Univers, unde au apărut, începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’90, șase din cele nouă volume proiectate din opera completă a lui Franz Kafka, ce cuprindeau inclusiv jurnalul și corespondența acestuia, volume blindate de traducător cu note și comentarii, reluate ca atare și în edițiile de la Humanitas Fiction.

În ceea ce privește antumele lui Kafka, acestea au apărut la noi în diverse ediții, începând cu sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut, cele mai cunoscute fiind semnate de Mihai Isbășescu, traduceri reluate la Polirom, însă, din câte cunosc, doar Mircea Ivănescu s-a încumetat să traducă toate prozele antume ale lui Kafka.

Extrem de exigent cu sine însuși și cu textele sale, Franz Kafka a publicat, în timpul vieții, destul de puțin. Mai exact, între 1913 și 1924, anul morții sale, au apărut „Fochistul – un fragment” (1913), „Contemplare” (placheta, deși datată 1913, a apărut însă în 1912; formată din 18 povestiri scurte, a fost printată în doar 800 de exemplare), „Metamorfoza” (1915), „Verdictul” (1916), „În colonia penitenciară” (1919), „Un medic de țară” (1919) și „Un artist al foamei” (1924). Franz Kafka, însă, nu a cunoscut cine știe ce succes cu povestirile sale, adevăratul său succes fiind postum. Ce-i drept, „Procesul” și „Castelul”, piesele sale de rezistență, au apărut după moartea lui Kafka, datorită lui Max Brod. Să nu uităm, de altfel, și „Jurnalul”. […]

În încheiere, o să mă opresc la povestirea „Un artist al foamei”, publicată în 1924, după moartea lui Kafka. De o stranietate aparte, prin detașarea cu care este redată povestea artistului al cărui singur talent este să se înfometeze zile în șir spre satisfacția amatorilor de spectacole extreme, povestirea este o parabolă complexă. Avem aici, pe de o parte, suferința ca satisfacție, dar și ca dezamăgire. Dar, nu în ultimul rând, și ca penitență, vom vedea înspre final, când aflăm secretul tenacității artistului. Foamea este o formă de viață, nu o alegere, așa cum și pentru Kafka literatura este, cum o recunoaște și el însuși în „Jurnal”, dar și în corespondență, o formă de viață, nu o alegere. Ea este admirată de public, dar nu este prețuită în adevăratul sens al cuvântului. În cele din urmă, publicul vrea să vadă nu suferința și, implicit, capacitatea de a o transforma în artă, ci viața în deplina ei putere – să admire frumusețea mușchilor, nu a oaselor care străpung pielea unui suferind.

Articolul integral poate fi citit aici

Proza postumă a lui Franz Kafka

În 2019, la Editura Humanitas Fiction, a apărut în seria de autor „Franz Kafka” volumul de proze postume „Vizuina”, după ce, în 2017, aceeași editură a publicat „Metamorfoza” – volumul de proze antume ale lui Kafka. Ambele antologii sunt, trebuie spus, rezultatul muncii lui Mircea Ivănescu – o muncă de traducător și antologator totodată. Pentru că nu a mai reușit să revină asupra versiunii inițiale a traducerii sale din proza postumă a lui Kafka, această misiune i-a revenit Roxanei Albu, îngrijitoarea ediției din 2019.

Mai puțin cunoscute decât antumele, textele postume ale lui Franz Kafka – și nu mă refer aici la „Procesul”, „Castelul” și „America”, cărți publicate și ele, de asemenea, postum – sunt la fel de intense și surprind același tip de absurd, unul fără ieșire și, prin asta, fatal. Și nu se putea altfel, din moment ce multe dintre aceste postume, publicate datorită încăpățânării și tenacității lui Max Brod, sunt de fapt bruioane sau variante ale prozelor deja cunoscute ale scriitorului praghez.

„Vizuina. Proză postumă” conține texte din perioada 1904-1924. Avem, prin urmare, cuprinși în acest volum douăzeci de ani de scris febril, mai mult noaptea, și asta pentru că peste zi Franz Kafka lucra într-o firmă de asigurări pentru accidente de muncă. Iar slujba de funcționar a lui Kafka nu era una ușoară, așa după cum îi mărturisea, nu fără un oarecare umor, într-o scrisoare, lui Max Brod: „Nici nu-ți închipui cât sunt de ocupat… Oamenii se rostogolesc pe schele și peste mașini de parcă ar fi toți beți, toate scândurile se răstoarnă, toate terasamentele se dărâmă, toate scările alunecă, tot ce ridici cade, tot ce este pus la pământ prinde pe cineva pe picior greșit. Și când mă gândesc la toate tinerele fete care se spetesc în fabricile de porțelanuri, care se aruncă înainte și zboară peste scări cu munți de veselă în brațe, simt că mă iau durerile de cap.” […]

„Vizuina. Proza postumă” conține și câteva proze neterminate, însă adevărate capodopere, „Învățătorul de țară (Cârtița uriașă)”, „Blumfeld, un holtei mai bătrânior”, „La contrucția Zidului Chinezesc”, „Cercetările unui câine” și, bineînțeles, proza care dă titlul volumului: „Vizuina”. Toate aceste proze, fie ele mai scurte sau mai lungi, surprind, pe urmele lui Gogol, un univers lipsit de centru, și prin asta angoasant, dar și burlesc, un univers în care nu există un adevăr absolut, iar singura luptă este cea dusă pentru „a răzbi dincolo de această lume a minciunii”.

Articolul integral poate fi citit aici

Viața dublă a lui Franz Kafka (Jurnal. 1910-1923)

„Jurnalul” lui Franz Kafka a apărut, din câte știu, la noi, în două variante de traducere: prima aparținând lui Radu Gabriel Pârvu (apărută la RAO, în 2006, apoi la Pandora M, în 2021) și cea de-a doua, lui Mircea Ivănescu (apărută fragmentar sau în întregime în anii ’80 și ’90 la Editura Univers, reluată, în 2022, la Humanitas Fiction, editură care i-a și dedicat de altfel o colecție scriitorului praghez). În rândurile următoare, mă voi referi la ediția de la Humanitas Fiction, îngrijită de Roxana Albu, care reia traducerea lui Mircea Ivănescu, cu câteva manuscrise și desene ale lui Kafka.

Notațiile din jurnal au ca dată de început anul 1910, an în care Franz Kafka avea 33 de ani, și se sfârșesc în 1923, cu un an înaintea morții scriitorului. În cei treisprezece ani prinși în jurnalele sale, Franz Kafka notează uneori cu fervoare, umplând pagini întregi, alteori, prins în viața de zi cu zi la compania de asigurări sau în fabrica tatălui său, nu reușește să pună pe hârtie decât câteva rânduri nervoase și scurte, în care depresia și tristețea scriitorului obligat să se dedice unor lucruri prea puțin importante în comparație cu scrisul capătă forma unor lamentații sau meditații pe tema scrisului sau a literaturii. De altfel, jurnalul său devine încă din primele sale pagini un șantier literar, cu foarte multe bucăți de proză neterminate în cea mai mare parte, bruioane provocatoare, pe care dacă le-ar fi terminat acestea ar fi putut atinge sau chiar depăși calitatea prozelor apărute în volum în timpul vieții sale sau postum. Bineînțeles, scrisul este tema principală a notațiilor sale. Mai exact, imposibilitatea de-a scrie, autorul invocând aici diverse motive: haosul și gălăgia din casele în care a locuit sau prea puținul timp rămas liber în afara orelor de lucru. […]

„Jurnalul” lui Franz Kafka este, în mare măsură, o dare de seamă (dar și, în sine, o operă literară de o valoare incontestabilă) a unei vieți duble, împărțite între datoria față de familie și societate și datoria față de sine însuși, față de scriitorul care simte că are atât de mult de dăruit și atât de puțin timp la dispoziție. În fapt, „lumea monstruoasă” nu era cea din capul său, cum credea Kafka, ci, în acest caz, lumea din jur, lumea reală, care, prin mecanismele sale reci și inerțiale, acaparează individul, fără nicio șansă de scăpare.

Articolul integral poate fi citit aici