„Gamela (toamnă)” de Italo Calvino

Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi proza scurtă „Gamela (toamnă)”/ „La pietanziera (autunno)” de Italo Calvino (din volumul „Marcovaldo ovvero le stagioni in città”, 1963). (Literomania)

Gamela (toamnă)

Italo Calvino

Deliciile recipientului rotund și plat numit „gamelă” stau, înainte de toate, în faptul că se poate deșuruba. Gestul însuși de-a deșuruba capacul te face să-ți lase gura apă, cu deosebire dacă nu știi încă ce anume se află înăuntru, de pildă fiindcă nevastă-ta îți pregătește gamela în fiecare dimineață. Descăpăcită zisa gamelă, vezi ce s-a-ndesat acolo de-ale gurii: salam subțire cu linte, ori ouă tari cu sfeclă, ori poate polenta cu batog, toate bine dispuse în circumferința aia precum continentele și mările pe hărțile globului, și chiar de nu-i mare lucru, dă impresia a ceva sățios și consistent. Capacul, odată deșurubat, e bun ca farfurie, așa că te pomenești cu două recipiente și poți începe să pigulești din conținut.

Salahorul Marcovaldo, după ce-și deșurubează gamela și adulmecă pe fugă mireasma, își duce mâna la tacâmurile pe care le poartă mereu la spate, în buzunar, învelite într-o basma, de când mănâncă la amiază din gamelă mai degrabă decât să se-ntoarcă acasă. Primii dumicați luați cu furculița slujesc la redeșteptarea cât de cât a merindelor ălora sleite, la redarea aspectului și a atracției de mâncare atunci servită la masă unor alimente care-au rămas storcoșite acolo de ceasuri întregi. Atunci începi să vezi ce puțin lucru e, și cugeți: „Se cuvine să-l mănânci pe-ndelete”, dar ți-ai și dus la gură cu furculița, iute-iute și hulpav, primii dumicați.

Primul gust pe care-l simți e jalea bucatelor răcite, dar de îndată revin deliciile, când regăsești savorile mesei în familie, strămutate într-un decor insolit. De-acuma Marcovaldo s-a pus să mestece pe-ndelete: șade pe banca dintr-o uliță de lângă locul lui de muncă; întrucât e departe până la el acasă și ca să meargă la amiază acolo pierde la timp și la găuri în biletele de tramvai, își aduce cu el prânzul în gamelă, cumpărată special, și mănâncă în aer liber, uitându-se la oamenii care trec, apoi bea apă de la o cișmea. Dacă-i la vreme de toamnă și-i soare, își alege locurile unde mai străbat câteva raze; frunzele ruginii și lucioase care cad din copaci i-s bune ca șervețel; pielițele de la salam le capătă niscai câini vagabonzi ce curând se-mprietenesc cu el; iar firimiturile de pâine vor fi ciugulite de vrăbii, într-o clipă când pe uliță nu trece nimeni.

Mâncând, cugetă: „De ce-mi face oare plăcere să regăsesc gustul bucatelor nevesti-mi aici, iar acasă, în schimb, printre certuri, plânsete, îndatoriri scoase pe nas cu fiece vorbă, nu-mi tihnesc cu niciun chip?”. Iar apoi cugetă: „Acu’ mi-aduc aminte, astea-s resturile de ieri de la cină”. Și deja-l apucă iarăși nemulțumirea, poate pentru că-i nevoit să mănânce resturile, răcite și un pic râncezite, poate pentru că aluminiul gamelei dă alimentelor un gust metalic, dar ideea care i se tot învârte prin minte e: „Uite că gândul la Domitilla ajunge ca să-mi strice până și prânzurile departe de ea”. În momentul ăla, bagă de seamă că-i aproape pe sfârșite, și din nou mâncarea aia îi pare ceva foarte savuros, aparte, și mănâncă entuziast și pios ultimele rămășițe de pe fundul gamelei, cele care au gustul cel mai metalic. Apoi, privind lung la recipientul golit și unsuros, îl apucă din nou tristețea.

Atunci învelește și vâră toate la loc în buzunar, se ridică, e încă prea devreme ca să se-ntoarcă la muncă, în buzunarele lătărețe ale scurtei tacâmurile bat darabana ciocnindu-se de gamela goală. Marcovaldo intră într-o prăvălie de vinuri și pune să i se toarne un pahar plin ochi; ori într-o cafenea și soarbe tacticos o cafeluță; apoi se uită la pastele din gavanosul de sticlă, la cutiile de bomboane și de halviță, se convinge singur că nu-i adevărat că-l ispitesc, că nu-l ispitește chiar nimica, se uită o clipă la fotbalul de masă ca să-și bage-n cap că vrea să-și omoare timpul, nu să-și amăgească pofta. Revine în stradă. Tramvaiele sunt din nou ticsite, se-apropie ceasul întoarcerii la muncă; o ia deci într-acolo.

Se-ntâmplă că nevastă-sa Domitilla, numai ea știa de ce, cumpără o cantitate mare de cârnaț. Și trei seri la rând Marcovaldo află la cină cârnaț cu napi. Or, cârnațul ăla era pesemne din carne de câine; era de-ajuns mirosul ca să-i taie orice poftă. Cât despre napi, zarzavatul ăla alburiu și dubios era singura plantă pe care Marcovaldo nu putuse s-o sufere niciodată.

La amiază, din nou: porția lui de cârnaț cu napi răcită și grasă colo-n gamelă. Uituc cum era, deșuruba mereu capacul curios și lacom, fără să-și mai amintească ce anume mâncase ieri seară la cină, și zilnic era aceeași decepție. În cea de-a patra zi, își înfipse în ei furculița, mai amușină o dată, se ridică de pe bancă și ținând în mână gamela deschisă, o luă în neștire pe uliță. Trecătorii îl zăreau pe omul ăla ce se plimba cu o furculiță într-o mână, iar în cealaltă cu un recipient cu cârnaț, și părea să nu se mai hotărască să-și ducă la gură cu furculița primul dumicat.

De la o fereastră un copil zise:

– Hei, tu, omule!

Marcovaldo își ridică privirea. La catul înălțat al unei vile de bogătaș, un copil ședea cu coatele rezemate de pervazul pe care era pusă o farfurie.

– Hei, tu, omule! Ce mănânci?

– Cârnaț cu napi!

– Ce noroc pe tine! – zise copilul.

– Bah… – făcu Marcovaldo, evaziv.

– Închipuie-ți că mie îmi dau să mănânc creier prăjit…

Marcovaldo se uită în farfuria de pe pervaz. Era o bucată de creier prăjit moale și inelată ca niște nori albi, pufoși. Nările îi fremătară.

– Păi cum: ție nu-ți place creieru’?… – îl iscodi pe copil.

– Nu, m-au încuiat aici ca pedeapsă fiindcă nu vreau să-l mănânc. Io însă-l arunc pe fereastră.

– Da’ cârnațu-ți place?…

– Oh, da, aduce cu un șarpe… La noi nu mâncăm niciodată așa ceva…

– Atunci dă-mi farfuria ta și io ți-o dau pe-a mea.

– Ura! – copilul era tare bucuros. Îi întinse omului farfuria lui de majolică, cu o furculiță de argint toată decorată, iar omul îi dădu gamela cu furculița de cositor. Așa se-apucară amândoi să mănânce: copilul la pervaz și Marcovaldo așezat pe-o bancă din față, amândoi lingându-se pe buze și spunându-și că nu mai gustaseră niciodată asemenea bunătăți. Când, iată, îndărătul copilului se ivi o dădacă proptindu-și mâinile-n șolduri.

– Conașule! Doamne sfinte! Ce mâncați?

– Cârnaț! – făcu copilul.

– Și cine vi l-a dat?

– Domnu’ de colo, – și-l arătă cu degetul pe Marcovaldo, care-și întrerupse molfăitul pe-ndelete și conștiincios al unei îmbucături de creier.

– Aruncați-l! Ce-mi aud urechile! Aruncați-l!

– Da’-i bun…

– Și unde vi-i farfuria? Furculița?

– La domnu’… și din nou îl arătă cu degetul pe Marcovaldo, care ținea în sus furculița cu o bucățică mușcată de creier în dinți.

Aia se-apucă să zbiere: – Hoțu’! Hoțu’! Tacâmurile!

Marcovaldo se ridică, se mai uită o clipă la prăjeala cea lăsată la jumătate, se apropie de fereastră, puse pe pervaz farfuria și furculița, o măsură din ochi cu dispreț pe dădacă, apoi se retrase. Auzi gamela rostogolindu-se pe trotuar, plânsul copilului, trântirea ferestrei închise la loc, cu țâfnă. Se-aplecă să-și culeagă de pe jos gamela și capacul. Se stâlciseră un pic; capacul nu se mai înșuruba ca lumea. Le ascunse pe toate în buzunar și se duse la muncă.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „La pietanziera (autunno)” (din volumul „Marcovaldo ovvero le stagioni in città”, 1963)

Sursă foto: aici

Sumar Literomania nr. 393 (2026)