Literatura ca spaţiu intermediar

Scriitorul româno-elveţian Cătălin Dorian Florescu (n. 1967, Timişoara) a emigrat, împreună cu familia, în Elveţia în 1982 (la vârsta de15 ani), unde s-a afirmat ca prozator de limbă germană. De formaţie psiholog (specializat în terapia umanistă Gestalt), Cătălin Dorian Florescu este, din 2001, scriitor liber-profesionist, autorul a şase romane bine receptate de critică şi bine vândute în spaţiul de limbă germană: „Wunderzeit“ („Vremea minunilor“, 2001), „Der kurze Weg nach Hause“ („Scurtul drum spre casă“, 2002), „Der blinde Masseur“ („Maseurul orb“, 2006), „Zaira“ (2008), „Jacob beschließt zu lieben“ („Jacob se hotărăște să iubească“, 2011) și „Der Mann, der das Glück Bringt“ („Bărbatul care aduce fericirea“, 2016).

De curând a apărut în limba română volumul său de povestiri intitulat „În buricul pământului” (după titlul primei povestiri), tradus din germană de Mariana Bărbulescu la Editura Humanitas (ediţia germană a fost publicată în 2017) – e vorba, aşa cum declară autorul în „Cuvânt înainte” –, de primul său volum de povestiri, scrise pe parcursul a şaisprezece ani, printre romanele care l-au consacrat. Sunt nouă povestiri („În buricul pământului”, „Eu trebuie Germania”, „Eşuaţi”, „Ruleta rusească”, „Noaptea nunţii”, „Ochii bătrânei”, „Ultimul client al nopţii”, „Mirosul lumii”, „11 septembrie”) care problematizează – în forme diverse – emigrarea, starea de graniţă (la propriu şi la figurat), dislocarea, (non)apartenenţa etc. prin cazuri individuale, dar care trimit în cele din urmă la condiţia umană în ansamblul ei.

Mă opresc aici – cu câteva observaţii de ansamblu – asupra acestui volum care mi se pare foarte interesant prin geneza lui – un volum de interval, de interstiţiu (între alte proiecte/alte cărţi). De fapt, acest volum interstiţial problematizează foarte bine condiţia literaturii înseşi – care se naşte întotdeauna la graniţe, în spaţii intermediare, ba chiar în ceea ce numim no man’s land, peste tot unde ambiguitatea, latenţa, lipsa de definiţie (normativă) ne permit să salvăm umanitatea din noi. Or Cătălin Dorian Florescu e interesat (ca un adevărat psiholog, dar nu numai) de umanitatea personajelor sale – alese deseori din zone marginale sau cu o biografie fracturată (emigranţi, orfani, marginali). Scriitorul e interesat nu numai de cazuri atipice, el e tentat în plus de ideea de a le reuni în poveşti comune, pe care le inventează cu măiestrie. Iată deja două dintre ingredientele sale-cheie: pitorescul personajelor şi al situaţiilor epice, la care se adaugă un al treilea ingredient (despre care vorbeşte el însuşi în interviul pe care mi l-a acordat pentru Literomania) – fantasticul sau realismul magic (subtil integrat în ţesătura textului).

Scrisă în 2001 pentru o antologie a literaturii tinere din Elveţia, proza omonimă – „În buricul pământului” – este construită dintr-o serie de notaţii fragmentare, la persoana I, în jurul propriei biografii şi a temei emigraţiei:

„Noi am fost chiar de la început nişte buni emigranţi. Adaptaţi la obiceiurile locului, albi, pe deplin europeni în toate privințele. Am avut noroc. Nu se vede pe noi că suntem străini. Cel mult, se aude. R-uri vibrante, topici greşite, articole greşite, caz greşit, accente greşite, lungi ăăăă-uri până îţi vine în minte cuvântul potrivit, formule ajutătoare precum „chestia asta” sau întrebarea „cum îi zice?”, cu o intonaţie mereu uşor exaltată. Dar elveţienii nu ne-o iau în nume de rău, unora chiar chiar le plac R-urile vibrante.

Problema e că n-ai vrea să ieşi în evidenţă. Orice ieşire în evidenţă e un nu-eşti-de-al-nostru. O şedere permanentă într-o zonă străină. Ilegalitate pe termen lung. Deja de 18 ani. Pauzele de gândire s-au micşorat, vorbele se aşază mai repede pe limbă şi tot mai des eşti luat drept unul „de aici”. Ei bine, nu chiar cu totul „de aici”, dar tot mai rar „de acolo”.(…)

După 18 ani încă îmi mai potrivesc vorbele în gură, ca pe nişte perle pe care le scuip imediat. Când nu sunt sigur, vorbesc neclar şi îmi închipui că nu observă nimeni. Spui „te iubesc” şi nu simţi nimic. Spui „te urăsc” şi nu simţi nimic. Simţi abia când traduci totul înlăuntrul tău. În limba copilăriei. În limba în care tata înjura şi în care m-a dorit prima fată. Dacă nici atunci nu mai simţi nimic, eşti pierdut”.

Ei bine, graniţa lingvistică şi psihologică se transformă, în povestirea următoare, „Eu trebuie Germania” – distinsă, în noiembrie 2019, cu Premiul Întîi la Concursul Internațional de Literatură „Frontiere/Grenzen”, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor – într-una de-a dreptul literală: pe fâşia de frontieră dintre România şi Serbia, un tânăr grănicer surprinde un la fel de tânăr fugar sirian, rătăcit în drumul lui spre Germania. Grănicerul român (naratorul la persoana I) este şi el unul dintre acei tineri care tânjesc, în postcomunism, să plece în Vest, în căutarea unei vieţi libere şi împlinite. E crescut de bunică, în vreme ce mama e plecată în străinătate să îngrijească bătrâni, iar tatăl s-a stins prematur, de la un infarct. Face zilnic naveta (cu autobuz şi tren) pentru a ajunge la postul lui de la „graniţa exterioară a UE”. Badea, colegul lui mai vârstnic, cu care patrulează nopţile, ascunde şi el o dramă de familie: a avut un frate mai mic, care a vrut să fugă în comunism, dar a fost prins la graniţă şi a murit în detenţie. Peste poveştile biografice – abia schiţate – ale celor doi poliţişti de frontieră (Şerban şi Badea) se suprapune cea de-a treia poveste – incertă, nebuloasă – a fugarului sirian Halim, pe care-l interceptează noaptea naratorul, dar pe care detectorul de căldură de la Centru nu-l reperează. Acest narator decide să nu-l denunţe, lăsându-l să plece, iar singura dovadă a existenţei lui Halim pare a fi, la final… lipsa încălţărilor grănicerului (care i le dă fugarului desculţ).

În povestirea „Ochii bătrânei” – şi cu aceasta voi încheia rândurile de faţă – sunt adunate – de către un narator la persoana I (un povestitor român care-şi plăteşte datoria la hotel în… poveşti) – din nou personaje şi poveşti bizare de la hotelul de lux Palace din St. Moritz (hotelul familiei Badrutt). Un rus extrem de bogat, Boris Nikitin, client fidel, îşi aduce cu el la hotel… mobila sovietică datând din anii ’60 (fusese dat afară din casă de nevasta înşelată, iar mobilele erau moştenire de la mama lui); există şi povestea unui pictor mitic al locului, Giovanni Segantini, care pare să bântuie muzeul ce-i este dedicat; există şi povestea Madonelor colecţionate de proprietarul hotelului, care încep să plângă într-o noapte ş.a.m.d. Hotelul Palace din St. Moritz (care mă trimite întrucâtva la romanul lui Hrabal, „L-am servit pe regele Angliei”) este, în ce-l priveşte, versiunea de lux, ironică, a spaţiului lipsit de graniţe, a spaţiului în care banul aboleşte orice fel de graniţe (de ţară, de ideologie, de naţionalitate etc.):

„Lipsa de ţară se acumulează la St. Moritz. Este imponderabilă, are nişte amortizoare ca maşinile Bentley şi Porsche care stau în faţă la Palace. Ea umblă tiptil – şi este însoţită de lipsa de adăpost a banilor care găsesc adăpost pretutindeni. Ea are propriul ei ritm, necesităţile ei. Acest fel de lipsă respiră altfel. E sprintenă şi uşoară, bronhiile îi sunt bine antrenate. Ea respiră în ritmul cinei într-unul dintre cele două restaurante de hotel; în ritmul orelor de tenis şi al transpiraţiei din cele trei saune diferite; în ritmul înotului în marele bazin (…).

Pentru lipsirea asta e vestit Palace, intri şi te lipseşti de toate. Eşti într-o nouă familie. Nu sezonul de iarnă – pe care se zice că l-ar fi inventat cei din neamul Badrutt –, ci această lepădare, acest loz al lozurilor, pe care l-ai tras, face ca totul să fie diferit. E o stare care nu ştie de paşapoarte”.