Malraux și pisicile – „Dictionnaire amoureux des Chats” de Frédéric Vitoux

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – textele „Malraux” și „Azincourt” din „Dictionnaire amoureux des Chats” de Frédéric Vitoux de la Academia Franceză (Plon, 2008, 2022).

Malraux

André Malraux a iubit pisicile și a trăit cu ele.
Cu Lustrée, o mâță neagră cu ochii verzi.
Cu Fourrure, o mâță vărgată cu privirea de aur stins.
Cu Essuie-Plume, imortalizată în „Anti-Memoriile” sale.

El, care a fost ministrul de neclintit al Culturii numit de Charles de Gaulle cu începere din 1958 și care, vasăzică, avea datoria să conserve, ba chiar să înfrumusețeze patrimoniul arhitectural francez, mai precis, să claseze și să protejeze monumentele istorice, și-a încheiat viața la castelul Verrières-le-Buisson. Era oaspetele Louisei de Vilmorin. Într-o bună zi, în lipsa ei, a pus să se decupeze niște trape pentru mâțe în ușile, o, cât de istorice și de „clasate” de la Verrières, ca să le-ngăduie pisicilor lui să circule mai lesne din încăpere în încăpere. Nu mică a fost furia Louisei de Vilmorin când a descoperit pocinogul. Prea târziu. Răul era fără leac.

Răul, chiar așa?

(Istorioara mi-a fost povestită de Lucette Destouches, văduva scriitorului Céline.)

Dragostea de pisici a lui Malraux ori descoperirea pisicilor par să-i fi venit destul de târziu. Nu prea apar în romane și în primele-i scrieri. De parcă aventurierul Malraux, luptătorul voluntar în războiul din Spania ori rezistentul tardiv din fruntea brigăzii Alsace-Lorraine nu prea ar fi avut vreme să se-ocupe de ele, să se-ncurce cu ele. Și totuși, în 1928, când publică la Gallimard „Împărăție trăsnită”, face deja aluzie la pisici, mărturie stă nostima-i dedicație către pictorul flamand James Ensor (aici îi mulțumesc lui Pierre Bergé, posesorul zisului exemplar, că mi l-a adus la cunoștință). „«Împărăție trăsnită», precizează el, deci, în închinarea sa, e o istorioară scrisă ca să distreze pisicile și măștile care se plictisesc pe lângă foc, ori seara.” De parcă ar fi știut deja, la începutul carierei sale literare, tot ce știu pisicile și toate calitățile ale căror depozitare sunt ele în preajma noastră. Cele de lectură în special.

Însă veritabila-i dragoste de pisici s-a vădit de abia după război și odată cu înapoierea, în ce-l privea, la o formă de viață sedentară. Pisicile se instalară atunci în intimitatea lui. Malraux făcu chiar mai mult. Nu mai încetă să vorbească despre ele, să înșiruie povestirile și anecdotele în care ele aveau rolul principal, chit că istorioarele alea, precum tărășenia cu cotoii de la Azincourt (vezi articolul*), păreau să fie cam îndoielnice!

I se datorează de pildă lui Malraux o povestioară dintre cele mai laconice și mai înfiorătoare scrise vreodată despre pisici. Dintre cele mai hazlii, prin urmare. I-a istorisit-o pentru prima oară generalului de Gaulle, făcându-se dinaintea lui că nu mai știe dacă o aflase de la Jean Cocteau, de la Louise de Vilmorin, ori dacă o imaginase cândva el însuși.

Iat-o:

La gura sobei, un bătrân englez, nevastă-sa și cotoiul lor cel negru. Cotoiul se uită la bărbat și-i zice: „Nevastă-ta te-a-nșelat”. Englezul își desprinde din cui pușca de vânătoare și omoară femeia. Cotoiul pleacă, arcuindu-și coada ca un semn de-ntrebare, și zice: „Am mințit”.

„Istorioara asta-i musai de dumneata”, i-a spus în ziua aceea Generalul.

În materie de minciună – și de mitomanie – Malraux poate a-nvățat multe de la animalele lui preferate. Când a ajuns ministru în primul guvern al generalului de Gaulle, sub cea de-a V-a Republică, s-a dus neîntârziat în vizită oficială în India. L-a întâmpinat Nehru. „Iată-vă deci ministru!” îi zise. Malraux îi răspunse cu istorioara despre Mallarmé și cotoiul lui care se aventurase pe-o streașină ca să se bucure de tovărășia câtorva semeni de-ai săi. Unul dintre ei, un cotoi negru, îl întrebă ce căuta acolo, la care el răspunse: „În momentul de față, mă fac că-s cotoi la Mallarmé”.

Malraux se făcea oare că-i ministru la de Gaulle? De parcă, oricum, esențialul se juca aiurea, departe de orice reprezentație. De parcă, în termeni simpli, pisicile ar fi subliniat zădărnicia tuturor rolurilor și a tuturor făloșeniilor deșarte.

În aceeași ordine de idei, de Gaulle i-a vorbit într-o bună zi lui Malraux de un cotoi negru care se oploșise în incinta ONU și pe care nimeni nu cuteza să-l alunge. „Când inșii ăia vorbesc de viitorul lumii, el trece ca să repună toate cele la locul lor”, comentă Generalul.

Mie unuia îmi place imaginea și ideea asta de cotoi care, aureolat de taciturna, străvechea-i înțelepciune, ar circula printre cei mai înalți responsabili politici de pe planetă, presupuși a proteja pacea, prosperitatea, echitatea între națiuni și fericirea omenirii, printre politicienii ăia, ca s-o spunem pe-a dreaptă, îmbătați de propria lor putere, fuduli de privilegiile lor, sinceri, hai să-i credem pe cuvânt, în strădaniile și aspirațiile lor, dar pe care o simplă privire de cotoi îi repune din senin la locul lor – cel de patetice și mișcătoare marionete din avanscena comediei lumii. Noroc barem că pomenitului cotoi, ca să urmeze pilda celui care trăia cu bătrânul englez și cu nevastă-sa, nu i se năzărise să-i spună secretarului general ONU o frază de soiul: „Chinezii tocmai au trimis niște rachete atomice înspre Japonia”, declanșând astfel riposta de rigoare, pe scurt, catastrofa nucleară anunțată, același cotoi negru îndepărtându-se apoi de clădirea ONU, din New York, zicând: „Am mințit”.

La casa scriitorului Remy de Gourmont, în orice caz, pisicile nu mințeau. Cel puțin așa a povestit într-o bună zi Malraux, și mă-ntreb, încă o dată, de unde aflase el istorioara asta, dacă n-o născocise ori înflorise în parte.

Pe scurt, la moartea lui de Gourmont, în 1915, biblioteca i-a fost scoasă la vânzare, într-o sală publică. Erau acolo ediții de prestigiu, coperți de preț. Strigătorul licitației anunța o ediție marochinată în perfectă stare din Chateaubriand, niște cărți de Paul de Koch sfârtecate, o ediție jerpelită din cântecele lui Béranger etc. De unde atâta deosebire între unele și celelalte? Pur și simplu, pricepu Malraux, fiindcă Remy de Gourmont își rânduia cele mai prețioase cărți, autorii pe care-i admira mai presus de orice, pe rafturile mai de sus ale bibliotecii, la adăpost de stricăciunile pisicilor lui, scrierile cele mai slabe la nivelul podelei, deci la-ndemâna ghearelor lor, iar autorii pe care-i prețuia așa și-așa la înălțime mijlocie. Era la o adică de ajuns să evaluezi starea coperții ca să pricepi câtă însemnătate acorda autorului scrierii prea-de-tot-uitatul Remy de Gourmont, autorul atât de prețioaselor „Scrisori către Amazoană”, inspirate de Natalie Clifford Barney.

Imaginea, fie cum o fi, a pisicilor asemănătoare unor critici literari, revelatoare nemiloase ale gusturilor tovarășului lor de viață în materie de beletristică mă umple de bucurie. Slavă lui Malraux că ne-a adus-o la cunoștință!

De Gaulle ar fi zis, cică, despre el că era „cețos cu unele înseninări”. Se prea poate. Dar cele mai frumoase „înseninări” ale lui Malraux, la sfârșitul vieții, se lăsau cu viziuni despre pisici, cu vrăjiri pisicești, cu o formă de mitomanie pisicească.

La înmormântare, în Curtea Pătrată a Luvrului, i s-a adus un omagiu. O statuie de pisică, fără-ndoială egipteană, fusese scoasă cu acea ocazie din muzeu și-i păzea sicriul.

Îmi place să cred că l-a păzit bine.

Nădăjduiesc mai ales că pisicile Luvrului, că zeița egipteană Bastet, dar și fantomele pisicilor care i-au împărtășit viața continuă să vegheze asupra lui pe lumea cealaltă. Malraux o merita.

*

Azincourt

Cavaleria franceză, ori mai degrabă cavaleria ca atare, a dispărut pentru totdeauna în 25 octombrie 1415. Așa le place cel puțin să creadă multor istorici. Ei văd în sângeroasa înfruntare care în ziua aceea a pus față-n față oștile engleze ale lui Henric al V-lea de Lancaster și oastea franceză condusă de conetabilul d’Albret un soi de sfârșit al unei epoci și al unei întregi tradiții militare. Bătălia se desfășurase la nord de fluviul Somme, într-o poiană dintre pădurile Tramecourt și Azincourt. Poate pentru ultima oară, intrau în scenă nobili războinici ferecați în armurile ce cântăreau vreo douăzeci de kile, călare pe caii lor cu valtrapuri somptuoase, gonind în întâmpinarea dușmanului, care ne trimiteau la imaginile de legendă ale Cavalerilor Mesei Rotunde, ale romanelor lui Walter Scott ori ale filmelor istorice hollywoodiene pe care atât de mult le-am îndrăgit…

La Azincourt, francezii erau de trei ori mai numeroși ca vrăjmașii. Ceea ce nu i-a împiedicat să fie măcelăriți pe capete, puținilor supraviețuitori ai bătăliei tăindu-li-se mai apoi beregata din porunca milostivului rege al Angliei (dacă ne luăm după tragedia lui Shakespeare) care nu voia să se-ncurce cu niște prizonieri care pe urmă să-i fie vrăjmași.

Asta-nseamnă oare că oștile engleze s-au vădit mai bătăioase ori mai curajoase pe teren?

Nicidecum.

Mai inteligente?

Fără-ndoială.

Dar nu așa se cade pusă întrebarea. Ajunge precizarea că oștile lui Henric al V-lea erau însoțite de niște „căpitănii de cotoi” – lucru care francezilor le lipsea. Altfel spus, vom trage concluzia plauzibilă că pisicile au contribuit la dispariția cavaleriei franceze, în 25 octombrie 1415, la Azincourt.

Asta-i ipoteza pe care André Malraux s-a amuzat s-o dezvolte, când s-a dus în vizită la generalul de Gaulle, la scurtă vreme după retragerea sa din viața politică. Era exact în decembrie 1969, la Colombey. Scriitorul, de altminteri, a relatat cu amănunte întâlnirea în „Frânghia și șoarecii”, partea a doua din „Oglinda limburilor”. Ambasadorul Franței la Londra, Geoffroy de Courcel, era și el cu ei în ziua când Malraux a pomenit, deci, de ultima teorie a istoricilor englezi despre Azincourt.

Dar cu mult mai potrivit e să-l cităm:

„Europa era pe-atunci cutreierată de bande uriașe de șobolani. Numai englezii aveau căpitănii de cotoi. Una din gloatele de șobolani a ocolit oastea engleză, nu din frică de cotoi, ci din pricina mirosului lor. După care a dat iama în corzile unse ale arcurilor franțuzești”.

De Gaulle o fi făcut oare o mutră sceptică?

Malraux adăugă:

„Totu-i poate trăsnit, dar un istoric ar putea verifica dacă oastea engleză ținea ori ba căpitănii de cotoi. Îmi place să-mi închipui o sută douăzeci de cotoi aliniați.

– Să faci să trăiască laolaltă doi, zise doamna de Gaulle, e deja tare greu!…”

Adevărul e că ipoteza cotoilor cei biruitori la Azincourt, în toiul istovitorului Război de O Sută de Ani care atâta le-a dat de furcă școlarilor care-am fost, pe vremea când încă se mai preda la liceu istoria cronologică și când trebuia să te descurci, cu chiu cu vai, printre nenumăratele încăierări dintre armagnacii cei credincioși regelui Franței și burgunzii cei gata să se alieze cu englezii (dar care, la Azincourt, s-au păzit să intervină), e un pic cam trasă de păr!

Desigur, arcașii englezi cu corzile lor bine întinse, bine unse, neîndoielnic au fost cei care au câștigat bătălia punându-se la pândă să ochească, pe de laturi, cavaleria franceză care trecea printre liniile lor. Existența unor „căpitănii de cotoi” în oștile engleze ale vremii e așijderi atestată. Dar francezii cei fără de cotoi, oricum, n-au căutat niciodată să-și pună în mișcare tălpașii, nici arcașii. Nicio sursă serioasă (și de-alde astea nu se duce lipsă despre bătălie) nu vine, în orice caz, în sprijinul zisei ipoteze a arbaletierilor francezi neînstare să se slujească de armele lor, ale căror corzi date cu seu ar fi fost scoase așa din uz. Nu, nici tu coadă de șobolan, nici tu mustață de cotoi reperate pe câmpul de bătălie de la Azincourt!

Francezii, pur și simplu, cum atât de des vor mai fi, erau în urmă cu un război. Încă se mai credeau în plin Ev Mediu. Uitaseră de dezastrul de la Crécy unde, deja în 1346, arcașii velși și pedestrașii flamanzi le dăduseră gata cavaleria grea. Uitaseră și de isprăvile, contra Prințului Negru, ale conetabilului Bertrand du Guesclin, singurul care pricepuse, în sfârșit, că era nevoie de mobilitate și de-a duce un război de hărțuire, cu infanteria în rolul-cheie, contra greoaielor trupe dușmane. La Azincourt ei șarjau iarăși, cu coifuri pe cap și cu capul înainte, cu soarele-n ochi, împotmoliți în țărâna mocirlită de ploile de peste noapte…

Fie cum o fi, pisicile contribuie întotdeauna la a da un pic de sensibilitate, de fler, de inteligență, de prudență și de spirit de inițiativă oamenilor care au privilegiul de-a trăi în preajma lor, iar nefericiții cavaleri francezi, cei aproape zece mii care-au fost făcuți harcea-parcea la Azincourt, n-aveau cotoi, nici „căpitănii de cotoi” ca să-i ajute să alunge șobolanii, dar mai ales ca să-i pună în gardă și să-i facă în ziua aceea un pic mai chibzuiți.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Malraux” și „Azincourt” (din „Dictionnaire amoureux des Chats”, 2008)

Sursă foto: aici