„Moarte în inima pădurii” (V) de Sherwood Anderson

Vă invităm să citiți cea de a patra parte a prozei „Moarte în inima pădurii” din volumul „Death in the Woods and other stories” (1933) de Sherwood Anderson (1876-1941). Prima parte poate fi citită aici, cea de a doua, aici, cea de a treia, aici, iar cea de a patra parte, aici.

V

Văzusem tot, văzusem ovalul întipărit în zăpadă, ca o miniaturală pistă de-ntreceri, pe locul unde alergaseră câinii, văzusem cum se păcăliseră bărbaţii, văzusem umerii albi, goi, părând atât de tineri, auzisem comentariile şoptite ale bărbaţilor.

Bărbaţii pur şi simplu nu-şi veneau în fire. Au dus trupul la pompele funebre, iar după ce fieraru’, vânătoru’, şerifu’ şi mulţi alţii intraseră înăuntru, au încuiat uşa. Dacă tata ar fi fost acolo, poate c-ar fi intrat şi el, dar noi, băieţii, n-am putut.

M-am dus cu frate-meu să-mpărţim restul ziarelor, iar când am ajuns acasă el a povestit întâmplarea.

Eu am tăcut şi m-am dus devreme la culcare. Poate din pricina faptului că nu fusesem mulţumit de felul în care povestise.

Mai apoi, în oraş, trebuie să fi auzit şi alte crâmpeie din povestea bătrânei. A doua zi, fusese deja identificată, şi a urmat o anchetă.

Bărbatu’ şi fecioru’ au fost găsiţi pe undeva şi aduşi îndărăt în oraş; s-a-ncercat să fie implicaţi în moartea bătrânei, da’ n-a mers. Aveau alibiuri solide.

Totuşi, oraşu’ era împotriva lor. Au fost nevoiţi să-şi ia tălpăşiţa. Unde s-or fi dus, nici până azi n-am aflat.

Mi-amintesc doar tabloul de-acolo, din crâng, bărbaţii împrejur, în picioare, silueta nudă, cu-nfăţişare feciorelnică, cu faţa ascunsă-n zăpadă, urmele lăsate de goana câinilor şi cerul senin, rece, de iarnă, pe deasupra. Petice albe de nori, purtate de vânt, se alungau deasupra micului spaţiu deschis dintre copaci.

Scena aia din crâng devenise deja pentru mine, fără să-mi dau seama, sâmburele poveştii adevărate pe care-ncerc acu’ s-o istorisesc. Crâmpeiele, cum ştiţi, au trebuit pigulite încetul cu-ncetul, mult mai târziu.

S-au întâmplat multe. În tinereţile mele, am muncit la ferma unui neamţ. Fata cu simbrie se temea de stăpân-su. Nevasta fermierului o ura.

Am văzut multe pe-acolo. Mai apoi, o dată, am avut un soi de aventură, jumate mistică, jumate sinistră, cu nişte câini, într-un crâng, într-o noapte senină de iarnă inundată de lumina lunii. Pe când eram elev de şcoală, am pornit într-o zi, vara, cu un alt băiat, prieten de-al meu, de-a lungul unui pârâu, câteva mile afară din oraş, şi am ajuns la casa unde trăise bătrâna. De la moartea ei, nimeni nu mai locuise în casa aia. Uşile erau smulse din balamale, ochiurile de geam erau toate sparte. Pe când băiatu’ ăla şi cu mine şedeam în mijlocul drumului, zgâindu-ne, doi câini, dulăi de fermă vagabonzi, fără putință de-ndoială, apărură în fugă de după colţul casei. Erau cogeamite namilele, unu’ mai fioros decât celălalt, şi au venit pân-la gard, uitându-se urît la noi printre uluci, cum şedeam în mijlocul drumului.

Întreaga tărăşenie, povestea morţii bătrânei, rămânea pentru mine, după ce-am mai crescut, ca o muzică auzită de undeva, de departe. Notele se cuveneau pigulite una câte una, cu-ncetul. Trebuia priceput un lucru anume.

Femeia care-a murit era una din cele sortite să hrănească tot ce-i viu. În orice caz, numai asta a făcut, de când se ştia. Hrănise tot ce-i viu încă-nainte de-a se fi născut, pe când era copilă, când era tânără şi muncea la ferma neamţului, după ce s-a măritat, după ce-a îmbătrânit şi când a murit. A hrănit tot ce-i viu în vaci, în orătănii, în porci, în cai, în câini, în bărbaţi. Fiică-sa murise de mică, iar de unicul ei fecior n-avusese cum se apropia. În noaptea când a murit, zorea spre casă purtând pe trupul ei hrană pentru tot ce-i viu.

A murit în poiana din inima pădurii, şi chiar după moarte a continuat să hrănească tot ce-i viu.

Cum să vă spun, se prea poate ca atunci când frate-meu a povestit întâmplarea, în noaptea aia, după ce-am ajuns acasă, iar mama şi soră-mea şedeau şi-ascultau, eu unu’ să fi socotit că n-a prins adevăratul tâlc. Era mult prea necopt, şi eu la fel. Un fapt desăvârşit ca ăsta îşi are frumuseţea-n sine.

Nu voi încerca să stărui asupra așa-zisului tâlc. Nu vreau decât să explic de ce-am fost nemulţumit atunci, şi-am continuat să fiu până azi. Vorbesc despre asta numai ca să puteţi pricepe de ce simţeam imboldul să încerc a repovesti, de la-nceput, această întâmplare simplă.