Întrebat care este cea mai frumoasă poezie din literatura maghiară, Mihály Babits a răspuns „Odă vîntului de apus”, în traducerea lui Árpád Tóth. Era o provocare menită să facă publicitate efortului traducătorilor din jurul revistei „Nyugat”, care au introdus literatura occidentală (mai ales pe Baudelaire) în literatura maghiară.
Dacă aș avea o replică atît de promptă, aș spune „Odă” de Eminescu sau „Psalm” de Arghezi („Pribeag în șes, în munte și pe ape”), sau poate poemele de internat de pe strada Oltețului ale lui Ioan Es. Pop. Dar un coleg român ce ar spune oare? Dacă ar spune o poezie maghiară în traducere română, care ar fi aceea? În 1999, Paul Drumaru a publicat două volume impunătoare din poezia maghiară scrisă de-a lungul timpului. Ar avea vreun poet român preferințe maghiare? Un Balassi, un Babits, o Gizella Hervay?
Pasărea mălai visează, poate așa spuneți. Dar chiar asta ar fi o multiculturalitate viscerală, ca să-i zic așa, un PEN mai mult decît global. E ușor să vorbești despre omenire, și e greu să vorbești despre vecinul tău.
Și, în definitiv, ce e o poezie scrisă într-o limbă necunoscută și tradusă în limba pe care o cunoști? Nu e nimic altceva decît un pod volant peste prăpastia nepăsării.
Scrie un comentariu