Scrisori către preşedinte (IX)

Scrisoarea a noua

Stimate domnule preşedinte,

sunt cu totul bulversat de ceea ce am văzut şi am auzit, adică am citit, că eu habar n‑am de limba engleză, dar era totul tradus. Să vă spun şi să vă minunaţi… dacă nu cumva deja ştiţi, ceea ce e cât se poate de posibil, doar aveţi toate sursele posibile şi… imposibile! şi secrete.

Vărul meu, despre care am mai scris, mi‑a adus spre vizionare două filme, mai exact două documentare făcute chiar de către americani despre ei înşişi! Asta‑i ceea ce m‑a cutremurat şi mă face să dau crezare. Chiar ei fac dezvăluiri care‑ţi fac părul măciucă şi te pun pe cele mai sumbre şi groaznice gânduri. Primul era despre cele două clădiri de se numeau clădiri gemene, distruse de avioane teroriste la 11 septembrie. Ei bine, documentarul demonstra, pas cu pas, că forurile superioare ar fi ştiut despre atacul teroriştilor cu mult înainte, dar au tăcut mâlc! Nu numai atât. Cinism şi sadism cât încape. Atenţie! Înainte ca avioanele să se înfigă, rând pe rând, în trupul zgârie-norilor, au fost trimise nişte echipe, atenţie!!, care au montat, la fiecare etaj, pe şestache, bineînţeles, dinamită din aia de se pune la clădirile ce urmează a fi demolate. Documentarul demonstra că altfel clădirile nu s‑ar fi prăbuşit aşa cum au făcut‑o. Exact ca cele dinamitate pentru demolare. Scheletul clădirilor putea rezista mult şi bine cu avioanele înfipte în el. Mulţi (cei aleşi, se pare…) fură anunţaţi, tot extrem de discret, să nu meargă, în ziua respectivă, la slujbă! Halucinant de‑a dreptul! De ce toată această sadică înscenare? Pentru ca ura poporului împotriva teroriştilor să crească vertiginos. Poporul e considerat un animal de‑a dreptul imbecil, indiferent de care ţară aparţine… Păi, eu îi cred pe americani în stare de aşa ceva. Au mai făcut ei chestii din astea, şi în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, la Pearl Harbor, în Japonia, nu?

Al doilea documentar ne interesează, zic eu, şi pe noi mai îndeaproape. În parlamentul american bântuie o lege care se încearcă a fi votată. Este vorba despre un nou impozit numit, cât se poate de zglobiu, taxă pe mort!! Nu cred că vă miră. De se va vota la americani, în scurt timp va ajunge şi la noi. Sunt aproape convins. Taxă pentru mort. Adică moare omul şi doreşte a lăsa ce a agonisit în timpul vieţii urmaşilor săi. Copiilor, de exemplu. Dacă taxa pentru mort intră în vigoare, atunci moştenitorii trebuie să dea la Stat o sumă considerabilă, anuală!, adică un impozit pe ceea ce au moştenit. Asta pe lângă impozitul cel normal! Le construiesc eu, de exemplu, copiilor o casă. Crăp şi le rămâne moştenire. Vin funcţionarii Statului, care ne conduc, evaluează şi hotărăsc cât vor plăti. Nu pot să plătească, li se confiscă. De asemenea, şi pentru sumele de bani din conturi. Am văzut în documentar un american furios care calcula cât impozit ar plăti copiii săi pentru 20.000 de dolari, suma ce le‑o poate lăsa moştenire. Dar, culmea cinismului, a nemerniciei, în ultimă instanţă, e că legea este în aşa fel concepută încât cei foarte bogaţi… nu intră sub incidenţa ei! Pricepeţi ceva? Eu da. Tot amărâţii suportă. Încă de pe acuma se simte şi la noi, chiar şi fără taxă de mort… Bogaţii vor fi mai bogaţi, averile se vor strânge doar la o mână de oameni care vor conduce, până la urmă, întreaga lume. Asta reieşea şi din filmul american. Că şi la noi începe a se profila „ideea”. Marii mafioţi într‑ale afacerilor sunt şi politicieni, şi ajung la guvernare. Lovitură dublă. Punct ochit, punct lovit. O „taxă pe mort” ar îngrăşa şi mai zdravăn Statul… Iar Statul sunt ei.

Au început vecinii să bată‑n ţevile caloriferelor, semn că aud ce scriu. Precis doresc amănunte despre taxa pe mort, drept pentru care mă grăbesc să închei şi mă semnez: un om sfios din ţară.