Ștefan Baciu – viața unui poet exilat și cântecele care răsună peste Ocean (I)

În acest număr al Literomaniei (nr. 386), vă propunem prima parte a unui dosar consacrat scriitorului brașovean Ștefan Baciu (născut pe 29 octombrie 1918 și dispărut în 1993), în marginea documentarului realizat de Literomania în vara aceasta, la Brașov și București – „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil”. În această primă parte, puteți citi articole semnate de: Ioana Pârvulescu, Raul Popescu și Yoshiro Sakamoto, precum și o serie de poeme din perioada românească a lui Ștefan Baciu. (Literomania)

1．Sfera intimă a poeziei și Orizontul Arhipelagic

Ștefan Baciu nu este un singur individ. Baciu este o încrucișare de poezie, un poliedru. În el locuiesc multiple voci poetice care provin din toate colțurile lumii. Poeți de pretutindeni, pe care Baciu i-a întâlnit pe meleagurile în care s-a tot mutat, i-au trimis cuvinte, idei, poeme. Există o limbă care mărturisește viața unui individ sau poartă istoria fiecărui pământ. Primul număr al „Scrisorii Internaționale de Poezie MELE” se deschide cu manifestul lui Baciu:

„MELE, Hawaiian for poetry, poesia, poesie, gedicht, shi [shi means poem or poetry in Chinese and Japanese], hopes to serve as an international tie between poets, artists, and readers of poetry throughout the world. MELE is a step toward that universal understanding about which so much is said and so little done. MELE: from an island in the Pacific to the world, a letter which may be signed by all who believe poetry is freedom, truth, action, revolution. From these shores we sing with Lautréamont:

«Faisons un grand effort, et accomplissons, avec le sentiment du devoir, notre destinée sur cette terre. Je te salue! Vieil ocean!»”

Pagină din „MELE. Archipelago. Homage to Stefan Baciu” („Archipelagic Poetry Letter/ Scrisoare Arhipelagică de Poezie”, decembrie 2018), care reproduce manifestul din primul număr din „MELE. International Poetry Letter” (1965) (din arhiva lui Yoshiro Sakamoto)

Baciu, citând adesea maxima poetei venezuelene Lucila Velásquez, „Poezie, rezistă!”, și-a orientat activitatea literară înspre eliberarea societăților închise, iar „Acțiunea și Revoluția” în poezia sa erau mijloace de a urmări „Libertatea și Adevărul”. Poezia lui, antologie-editare, scrierile (auto)biografice sunt cristalizări ale acestei rebeliuni poetice. Cu toate acestea, esența celei mai remarcabile încercări poate fi găsită în „MELE. International Poetry Letter”. MELE înseamnă „Poezie”, „Cântec” sau „Rugăciune” în limba hawaiană, indicând nucleul tradiției literare orale, esențială în cultura hawaiană. În numele MELE, Baciu a trimis scrisori prietenilor săi împrăștiați în întreaga lume pentru a le recruta poeziile și operele de artă. Răspunzând apelului său, poezii, piese de teatru, artă vizuală, fotografii sau ilustrații, mesaje personale, opere literare diverse au ajuns de pe tot globul în mâinile lui Baciu, și s-au întors, în cele din urmă, înapoi, în lume.

Printre acestea s-au numărat și lucrările lui Octavio Paz, o comoară a literaturii latino-americane, dar și ale altor poeți importanți din mișcarea modernistă braziliană, printre care Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade sau Raul Bopp. Mulți alți poeți importanți ai Americii, precum poeții revoluționari și dizidenți din Nicaragua, Pablo Antonio Cuadra, Ernesto Cardenal sau poetul-călugăr Thomas Merton, poetul strălucitor din Ecuador, Jorge Carrera Andrade, costaricanul Francisco Amighetti au contribuit la MELE cu lucrările lor. De asemenea, s-au alăturat și și-au împărtășit nostalgia prin poezie, eseu sau proză scriitori și artiști români din exil: Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Marcel Iancu, Andrei Codrescu, etc. Și scriitorii români rămași în țară, inclusiv cei care fuseseră condamnați ca dizidenți politici, au împărtășit poeziile lor, pentru MELE, cu Ștefan Baciu: Victor Valeriu Martinescu, Ion Caraion ș.a. Chiar dacă MELE a reunit poeți și artiști renumiți, s-a opus elitismului literar și, prin urmare, s-a deschis și unui public mai larg. De exemplu, copiii au fost invitați să publice poezii în „MELE Keiki”, adică „MELE/poezie-în-copii”. MELE a inclus și poezii ale unor colaboratori anonimi, poezii strecurate pe sub ușa biroului lui Baciu din universitate. În această comunitate de poezie oarecum tangibilă, dar și simbolică, au fost dărâmate zidurile inutile din jurul naționalității, rasei, clasei, sexului și vârstei. Controlul, autoritarismul au fost refuzate în spiritul MELE.

Revista MELE, condusă de Ștefan Baciu

„MELE. International Poetry Letter” a fost lansată inițial în 1965, la scurt timp după sosirea lui Baciu la Honolulu. Au apărut exact 90 de numere, inclusiv ultimul dedicat lui Ștefan Baciu însuși de către alți poeți și poete după moartea sa, în 1993. MELE a fost realizat manual, tipărit în tiraj foarte mic, în medie 200-300 de exemplare pentru fiecare număr, dar se spune că ar fi fost livrat în 50 sau 60 de țări, din insula Oafu din Hawaii traversând, prin rețeaua de schimb a acestor „Scrisori de poezie”, toate oceanele.

MELE este un cosmos vast și pluralist, cu o sferă intimă creată de prietenia mijlocită de poezie. Poate fi privită ca un ecou al speranțelor poeților și artiștilor, o modalitate de a-și spune propriile povești pentru a-și elibera spiritele – un mijloc de supraviețuire în fața catastrofelor istoriei.

Câteva pagini din diverse numere ale revistei MELE

Ștefan Baciu a îmbrățișat tristețiile lor și le-a dat glas, creând în paginile MELE un spațiu de convivialitate poetică și solidaritate, rezonând de voci dornice de viață, în angoasa pierderii, dar și pline de bucurie de a-i întâlni pe „ceilalți” și de a avea șansa de a păși în acest spațiu de comuniune. Pus față în față, în această societate modernă efervescentă, cu violența, intoleranța, dar și cu diverse metode de suprimare, cred profund că MELE poate și ar trebui să ofere indicii fundamentate de abordare a publicisticii poetice.

2. Culegând vocile mici, reduse la tăcere de istorie

Atât MELE, cât și autobiografia și biografia lui Baciu sunt încercări de a prelua vocile „celorlalți”. Baciu a scris o serie de autobiografii. Una dintre ele se numește „Praful de pe tobă” (1980). Deși o autobiografie, în ea este vorba, de fapt, despre prietenii pe care i-a avut în România. Acești oameni, care sunt ca praful efemer care se desprinde de pe tobele care bat eroic în marșul istoriei, au trăit cu siguranță acolo și în acel timp. Baciu mărturisește și reînvie aceste prietenii în scrierile sale – martor că fiecare dintre ei a fost într-adevăr viu, chiar dacă istoria l-a redus la tăcere și l-a uitat.

Există și o carte care mi se pare una din cele mai frumoase din lume, și anume „Mira” (1979). Cartea este dedicată iubitei sale soții Mira, care a murit în Hawaii. Din România prin Elveția, Brazilia, țările Americii Latine, Grecia și până la Hawaii, itinerariul lor este descris în detaliu în această „dublă autobiografie”. Iar volumul se deschide cu o dedicație pentru prietenii de suflet pe care i-a întâlnit în fiecare loc pe unde a trecut.

Edițiile princeps ale volumelor „Praful de tobă” (1980) și „Mira” (1979)

Cealaltă autobiografie, din perioada latino-americană, este „Los muertos no toman café” („Morții nu beau cafea”). Scrisă în spaniolă, aceasta a rămas neterminată, dar a supraviețuit manuscrisul dactilografiat. Printre memoriile din perioada braziliană se numără „ Lavradio ’98”, scrisă în portugheză. Ambele sunt încercări de a perpetua în forma scrisă memoria prietenilor de suflet pe care i-a întâlnit în pribegie.

Scrisul lui Ștefan Baciu, poet deloc preocupat de el însuși, ci de oamenii și locurile în care a trăit și a scris, are un principiu etic înalt. El ne amintește că atât în vremurile grele, cât și în cele plăcute, individul supraviețuiește ca o ființă de neînlocuit în umbra Istoriei.

3. Poetica de nostalgie (Dor, Saudade, Aloha)

Scrisul lui Baciu din memorii sau autobiografii nu este doar o descriere cronologică a evenimentelor. „A-și aminti e a trăi” spune un proverb post-festum al Carnavalului din Rio, citat de Baciu. A scris despre momentele trecute ca și cum le-ar fi retrăit în propria sa viață de-atunci, din momentul scrierii. Acesta este, de asemenea, un proces subconștient. Amintirile din diferite locuri se conectează și se ivesc în moduri neașteptate. Așa transcende – prin magia lui Ștefan Baciu – orizontul poeziei. „Dorul” românesc se contopește cu „Saudade” din America Latină și „Aloha” din Hawaii pentru a-și țese propria geografie spirituală. Această adâncă nostalgie se cristalizează sub formă de poeme, în ultima culegere de poeme a lui Baciu, apărută postum, „Peste o mie de catrene – Sub Tâmpa din Honolulu…” (1998).

În ultimii săi ani de viață solitară în Hawaii, a scris catrene în fiecare zi – un jurnal pentru a persevera de la o zi la alta, rememorând momentele prețioase din trecut, din zilele tinereții. Într-o stare de semiorbire, în beznă și în imposibilitatea de a-și mișca corect corpul din cauza bolii Parkinson, el retrăia, prin autenticitatea artei, momentele vieții trecute. Iar acesta nu este un proces proustian, cel puțin așa notează sora poetului, criticul de teatru Ioana Mărgineanu: „Romanului lui Proust i se opune ceea ce poetul și-a dorit a fi catrenele – o sumă de haiku-uri românești. Mici «pastile concentrate» în care pulsează stări sufletești contradictorii, tonalități, încărcate de triste și ușoare nostalgii sau melancolii adânci, fulgurări sau țâșniri orbitoare de soare, lumină, dragoste de viață.” Aceste nostalgii sunt dedicate „patriei”. „Patria” lui Baciu este, firește, România, dar nici aceasta nu este un punct fix geografic sau național, ci constă într-un ansamblu de poezii ale prietenilor și locurilor sale dragi. Opunându-se violenței și conflictelor provocate de naționalismul exclusivist, etnocentrismului sau altor receptări ideologice și schematice, Ștefan Baciu a diseminat arhipelaguri de speranță prin răspândirea în lume a „poemelor vieții”.

4. Poezii de citit în vremuri de criză

Există două poeme scrise de Baciu care sunt foarte importante pentru mine. Le citez aici.

„Vreau să scriu un poem/ atât de simplu ca un pahar cu apă/ sau ca o bucată de pâine uitată /pe-un colț de masă de-o mână de copil./ un poem transparent ca o fereastră/ și în același timp ușor ca o bucată de plumb în aripi/ greu ca un fluture în oraș, între camioane,/ un poem făcut din cuvinte/ care nu se văd, dar al căror ecou se aude/ câteva sute de ani murmurând/ ca un râu, fără-ncetare.” („Condei”)

„Înainte de izbucnirea celui de-al treilea război mondial/ mai vreau puțin timp liber, timp fără orar,/ să împlinesc câteva lucruri din cele mai importante/ vreau să deschid geamul ca să văd dacă mâine va ploua/ vreau să șterg praful de pe cărţile din bibliotecă/ să-mi iubesc nevasta privind același tablou/ vreau să scriu o constituție pentru păsări/ să flutur o batistă peste cerul inutil/ fără intenția unui adio sau a unei parașute.// Pe urmă, primul avion cu reacție/ va scrie ultimul cuvânt.” („Declarație de principii”)

Aceste poeme au fost scrise la scurt timp după criza rachetelor din Cuba, din 1962. În apocalipticul prag al unei epoci în care o singură rachetă putea distruge lumea, Baciu privea micile bucurii zilnice ca pe niște grații. Acestea îi sunt necesare pentru a trăi. Sunt opusul unor cuvinte mari care glorifică ideologii precum capitalismul și comunismul sau națiuni și popoare. Este o poezie care nu încearcă să fie mare. Este o poezie mică. Este o poezie ca pâinea, ca apa, ca viața oamenilor. Este o poezie care cântă întâmplări mici, comune și uneori banale, dar esențiale pentru viața noastră cotidiană. Nu trebuie să uităm aceste lucruri mici. Acum câțiva ani, în timpul dezastrului Corona, obișnuiam să mă așez lângă râu [râul Kamo din Kyoto] și să recit aceste poeme ale lui Baciu. Mă simțeam astfel încurajat să trăiesc viața, chiar și așa, dificilă! Privirea delicată asupra vieții-în-mic este ceea ce trebuie să rămână neschimbat, indiferent de perioada în care trăim. Eu așa cred.

5. Sfera poeziei Oceanului Pacific în „MELE”

Epeli Hauʻofa este unul dintre poeții și gânditorii din Insulele Pacificului pe care îl admir foarte mult. S-a născut în Tonga, a fost antropolog și a predat multă vreme la o universitate din Fiji. În cartea sa „We are the Ocean”, există un capitol minunat numit „Our sea of islands”. Acolo, Hauʻofa a conturat termenul „Pacific Islanders”.

De-a lungul istoriei colonialismului, societățile indigene au fost distruse în mod sistematic și aproape iremediabil. După cel de-Al Doilea Război Mondial, nenumărați locuitori ai insulelor au suferit foarte mult și au fost nevoiți să își părăsească locuințele din cauza numeroaselor teste cu bombe nucleare. Insulele din Pacific au fost asuprite ca și cum, micuțe și despărțite unele de altele, ar fi neimportante, fără nicio valoare. Da, este adevărat că fiecare insulă în parte poate fi foarte mică. Oceanul Pacific, care este mult mai mare decât orice imperiu continental, este, însă, patria insularilor. Deci, insularii din Pacific nu sunt mici, neimportanți. Ei au legături cu lumea mult mai largi și mai mari decât ar părea la primă vedere, exact ca oceanul lor. Resping, de asemenea, principiile continentale crude și parohiale, ca și colonialismul și eurocentrismul. Insularii din Pacific sunt uniți prin faptul că au supraviețuit împreună calamităților modernității, chiar dacă trăiesc pe insule diferite, fie din Micronezia, fie din Polinezia sau Melanezia.

Un lucru asemănător a scris și Ștefan Baciu: Hawaii este răscrucea de drumuri a Oceanului Pacific. Hawaii este un creuzet de rase, aici trăiesc împreună oameni din toate categoriile sociale. Prin durerile unor istorii diferite, oamenii amestecați din acest arhipelag vor căpăta o nouă identitate. Ar putea deveni o nouă rasă, s-ar putea numi „Omul Pacific”. Termenii „Pacific Islanders” și „Omul Pacific” sunt apropiați în ceea ce privește împărtășirea durerilor modernității, dar și în speranța unei noi solidarități umane. Iar „MELE. Internațional Poetry Letter” este însăși întruchiparea solidarității poetice a „Omului Pacific” sau „Pacific Islanders”. Țesătura revistei MELE, cu această frumusețe etică, a cuprins întreg oceanul.

Într-adevăr, MELE le-a oferit poeților locali hawaieni oportunitatea de a-și publica lucrările, chiar și într-o perioadă în care limba lor indigenă era pe cale de dispariție sau extincție. Unii dintre poeții hawaieni din rețeaua MELE au devenit mai târziu forța principală a Mișcării de Revitalizare a Limbii Hawaiane (Hawaiian Language Revitalization Movement) de la începutul anilor ̓70. De exemplu, Darryl Keola Cabacungan, care a scris poezii în limba hawaiană autentică, a contribuit, de asemenea, la MELE cu poezii. Rubellite Kawena Johnson, comoara națională a Hawaii-ului, prominent mitolog care a analizat corespondența dintre mituri și constelațiile celeste, a publicat poeme în MELE.

Îl mai menționez și pe Larry Kauanoe Kimura, un colaborator frecvent MELE. Kimura, profesor de limbi străine, compositor-poet și personalitate radiofonică, a contribuit în mod semnificativ la mișcarea de revitalizare a limbii hawaiene. Mișcarea de renaștere a limbii hawaiene a fost alimentată de „Kani”, cântece hawaiiene, iar acesta a scris versuri hawaiene pentru numeroase cântece clasice care celebrează cultura hawaiană. Datorită dedicării sale, cultura și limba hawaiiană au fost revitalizate. El a răspândit mai departe semințele limbii sale native, așteptând renașterea ei înfloritoare, scriind poezii în limba hawaiană încă de la mijlocul anilor ̓60. Cu toate acestea, din cauza deciziei de a nu publica aceste lucrări, Kimura este aproape necunoscut ca poet. O excepție o constituie poemele sale publicate în „MELE. International Poetry Letter”. Trebuie să menționez că nu a scris poeme pentru a fi neapărat citite, ci pentru a înălța și a reînvia limba hawaiană. A încercat să le scrie folosind atât motive tradiționale, cât și metode poetice moderne. Într-o perioadă în care nimeni nu știa să citească poezii în hawaiană, Baciu l-a găsit pe Kimura și l-a încurajat în această misiune, invitându-l să trimită poeme la MELE. Și acum, în calitate de președinte al „Kōmike Hua’ōlelo Hou / Hawaiian Lexicon Committee”, este responsabil de selectarea noului vocabular care urmează să fie adăugat la limba hawaiană. În plus, el colaborează cu Observatorul Mauna Kea și cu alte echipe internaționale de astronomie pentru a denumi corpurile cerești nou descoperite. De exemplu, în 2017, Kimura a numit „Oumuamua” („Mesagerul din depărtare”) primul obiect interstelar din afara sistemului solar, iar în 2019 a numit „Powehi” („Creația nesfârșită a abisului întunecat împodobit”) prima gaură neagră gigantică fotografiată cu succes din galaxia M87, preluând un cuvânt din mitul creației hawaiene Kumulipo. Aceste termene nu mai figurează, iată, doar în limba hawaiană, ci și în vocabularele științifice internaționale de astronomie. Kimura cunoaște limba hawaiană mai bine decât oricine și este unul dintre reprezentanții de frunte ai acesteia.

Ștefan Baciu și Jean Charlot (foto: arhiva Yoshiro Sakamoto)

Aș vrea să vorbesc puțin și despre Jean Charlot, prieten foarte apropiat al lui Baciu și muralist de renume mondial care a avut un rol central pe lângă Diego Rivera în Renașterea murală mexicană. E autorul a nenumărate picturi murale semnificative în insulele Hawaii și a contribuit la MELE cu ilustrații, cu poeme în franceză și hawaiană, dar și cu fragmente din scenariul lui de teatru hawaian. Charlot a publicat și poeme traduse in limba hawaiană, colaborând cu Dorothy Kahananui, proeminent membru al Mișcării de Revitalizare a Limbii Hawaiene.

La MELE a contribuit și fotograful Francis Haar, care s-a născut la Cernafatu lângă Brassó (Brașov), din Transilvania. S-a mutat la Budapesta, apoi la Paris în anii ’30. A ajuns în Japonia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și, în cele din urmă, a emigrat în insula Oafu din Hawaii. A lăsat în urma sa o impresionantă serie de lucrări despre Hawaii-ul postbelic. John Charlot, fiul lui Jean Charlot, este profesor universitar de mitologie polinezieană. A făcut o impresionantă muncă de cercetare în Samoa și a publicat poeme în limbă samoană și hawaiană în MELE. A mai publicat poeme din Oceanul Pacific, scrise în limbă japoneză (sau japonesiană), indoneziană, tagalog (filipinează), vietnameză, thailandeză, sau poeme din Australia, Ecuador, Alaska.

În mod ironic, interacțiunile și solidaritățile care în MELE transcendeau etnia și rasa au fost uitate în Hawaii atunci când etnopolitica minorităților a ajuns în prim-plan în anii ’80. Fiecare etnic, indigen hawaian, imigrant asiatic ori haole (oamenii albi) și-a creat propria editură, context în care prezența literară a revistei cosmopolite MELE a devenit din ce în ce mai puțin vizibilă.

Dar acum, într-un moment în care experiențele popoarelor indigene și cele ale migranților trebuie să fie considerate împreună, MELE-ul lui Baciu poate fi privit ca o operă de pionierat. De asemenea, MELE este o mărturie a unei epoci de reconciliere în sfera poetică, intimă, și de o generozitate care a depășit toate granițele.

Permiteți-mi să prezint în mod special o poezie de Larry Kimura, cunoscut astăzi drept bunicul limbii hawaiene. El a avut parte, însă, de o educație hibridă, fiind crescut de o bunică indigenă (povestitoare de mituri, de la care, de altfel, a învățat limba hawaiană) și de o altă bunică care a imigrat din Hiroshima, Japonia. În 2018, Kimura a contribuit cu poemul „I Luna aʻo Puʻuliʻuliʻu” la „MELE Archipelago”, număr prin care am celebrat centenarul nașterii lui Ștefan Baciu. Este o poezie a dorului, născută din hibriditatea culturală în care tradiția orală a Hawaiiului, în ciuda faptului că a dispărut sub colonialismul modern, a renăscut prin limba scrisă pe care imperialismul occidental a adus-o. Baciu a încurajat și a colaborat cu Larry Kimura la poezia indigenă de acest gen.

I Luna aʻo Puʻuliʻuliʻu, Upon Puʻuliʻuliʻu hill,

Wawalo e ke kani a ka pū. The sound of the conch shell resonates.

I ka mea nui hoʻokahi: For a single most important focus:

‘Ā, ʻĒ, ʻĪ, ʻŌ, ʻŪ – ‘Ā, ʻĒ, ʻĪ, ʻŌ, ʻŪ –

Hē, Kē, Lā, Mū, Nū, Pī, Wē. Hē, Kē, Lā, Mū, Nū, Pī, Wē.

ʻĀmui nui nā kānaka i laila, Throngs amass there,

Paulehia ike aʻo pono, So absorbed in its learning,

A kū ke ahu paʻu ʻīnika, And a mass of ink powder piles high (taken up with printing),

I nā ʻike ku ʻuna nā ʻike hou, Of traditional and new knowledge,

I ke kāmo ‘o palapala ‘ia, Documenting in writing,

A lapalapa aʻela ke ea lāhui, Fueling the sovereignty of a nation,

I hoʻ omalu ʻia he mākau heluhelu, Upheld through literacy,