„Supraviețuitorii” de Alex Schulman (fragment)

Roman hipnotizant, cu o structură originală, bestsellerul suedez „Supraviețuitorii”, apărut în 2020, s-a impus ca o mare revelație internațională, fiind tradus în 33 de țări.

Când trei frați se întorc la casa în care și-au petrecut verile în copilărie și unde, cu mai bine de 20 de ani în urmă, un accident devastator le-a modificat existența, totul în jurul lor îi întâmpină firesc – sauna, lacul, peisajul sunt familiare, și totuși cei trei par a se mișca într-o viață care nu le aparține. Înstrăinați unul de altul, Benjamin, Pierre și Nils revin pentru a îndeplini ultima dorință a mamei, despre care află în seara dinaintea înmormântării sale: cenușa să-i fie împrăștiată la casa de lângă lac. Neliniștitor în felul în care dezvăluie treptat când copilăria fraților, când viața lor adultă, de o melancolie deopotrivă delicată și crudă, construit extrem de abil, pivotând între un fir narativ ce aparține trecutului și urcă spre finalul inimaginabil, și un altul care coboară dinspre secvența morții mamei către același moment de cotitură, „Supraviețuitorii” este un roman intens, apăsător și acut senzorial despre copilărie, cu secretele și, mai cu seamă, cu traumele care lasă urme adânci.

Schulman descrie cu delicatețe și cu un stil precis ce li se întâmplă copiilor lipsiți de apărare în fața părinților și a lumii. Și cum absența iubirii creează o gaură neagră, care crește până când ajunge să devoreze totul. Excelent.

Der Spiegel

Un drum de țară abrupt, dar nu amenințător, un peisaj idilic suedez – un lac liniștit în care se scaldă trei frați, sub privirile veșnic neatente ale părinților, după o lungă și plăcută saună. Aleargă, se joacă, se plictisesc uneori, copilăria li se așterne la picioare, și viața pare să-i aștepte să se afunde și să se înfrupte din ea. Ei trei, mereu toți trei.

Același drum, același peisaj – căci natura se schimbă la intervale mai vaste –, același lac, ba chiar același plonjon în apele line pentru a scoate o plasă de pescuit pe care, copii fiind, Benjamin, Pierre și Nils o uitaseră în lac. Cu toții își imaginează pe dată peștii captivi acolo, morți, peste care au trecut 20 de ani. Ceva s-a schimbat între frați, însă. O scrisoare lăsată de mama lor a dat trup nerostitului dintre ei, tragediei care i-a făcut să se îndepărteze, dar care, poate, odată rostită și acceptată, îi va face să se regăsească.

Un tur de forță îndrăzneț, Supraviețuitorii ne conduce într-un labirint emoțional profund. Veți plânge pentru acești frați. Pentru bărbații care devin, pentru copiii care au fost, pentru inocența pierdută. (…) Strălucit, obsedant, de neuitat.

Fredrik Backman

Alex Schulman

Supraviețuitorii (fragment)

Ziua aceea începuse cu promisiunea unui tur cu schiurile. Era o duminică de martie, două săptămâni după ce Benjamin împlinise douăzeci de ani. Ședea în bucătărie și își privea tatăl, care-și pregătea micul dejun. Purta halatul deschis la culoare care expunea necruțător diferitele pete de la mic dejunurile din toate timpurile, părul îi era răvășit, ochelarii îi atârnau de lanț pe piept. Mormăi „la dracu’!“, atunci când scăpă prea repede unul dintre ouă în apa clocotită și acesta se spărsese. O vreme șovăi între diferitele îndeletniciri – prăjitorul de pâine aruncă-n sus felia, ceainicul începuse să șuiere –, pe urmă puse ordine în acțiuni și ieși în cele din urmă cu tava pe balconul îngust din fața camerei lui Benjamin. Benjamin îl urmă. Răcoare, aer rece și un soare care încălzea doar când se potolea vântul ușor. Era prea rece ca să se poată sta afară, dar tata nu se sinchisea de asta, el spunea totdeauna că nu vrea să piardă primăvara.

— Stai cu fața la soare, spuse tata. E plăcut.

— Nu, nu vreau.

— Ești sigur?

Își amintea că șezuseră acolo, afară, în vreme ce restul familiei dormea, privind cum contururile dimineții deveneau tot mai clare. Tata își bea ceaiul, care mirosea a gudron și a otravă și care scotea aburi. Privea peste parcarea acoperită de zăpadă și peste pădurea apropiată ce-nconjura lacul. Își amintea că tata închisese ochii un moment, sprijinindu-și capul de zidul casei, apoi își curăță ouăle și, de câte ori începea unul nou, se putea vedea direcția vântului, după aburii care dispăreau de-a lungul fațadei.

— Facem astăzi ceva, doar tu și cu mine? întrebă tata.

— Cu plăcere. Ce-ai vrea?

— Nu știu, spuse tata. Mergem cu schiurile de fond?

Benjamin îl privi întrebător.

— Schiuri de fond? Avem așa ceva?

— Da, sigur. Trebuie să mai fie pe undeva. Cred că-s în pivniță.

Un final care te obligă să iei cartea de la început. Un roman unic.

Le Figaro Magazine

Fusese o vreme, deși părea că aparține unei alte vieți, când el și tata porneau în drumeții cu schiurile. Urme albe prin păduri negre, pe întinderi cu deschidere peste văi, unde tata ostenea așa de tare, că trebuia să se oprească un moment, să stea și doar să privească. Scoteau mâncarea, tartine duble cu pastă de pește presată atât de tare că se scursese peste margini, pătând plasticul, și portocale pe care le cojeau cu degetele înghețate. Apoi o porneau din nou, soarele jos și praf de diamante în zăpadă, coborau iute pe povârnișuri, în pădurea tăcută, goală și moartă, doar urme de gheare și copite peste cele ale schiurilor, ca și cum ea trăia în ascuns, acolo unde nimeni nu putea s-o vadă. Ajungeau acasă cu obrajii roșii, se aruncau pe sofa și tata îi freca picioarele lui Benjamin în palme, ca pe chiftele, ca să-și recapete căldura.

— Ar fi minunat să mergem din nou cu schiurile, spuse Benjamin.

— Sigur c-ar fi!

— Doar tu și cu mine.

— Da, doar tu și cu mine.

Benjamin găsi schiurile tatei în pivniță, dar ale lui dispăruseră. Și, de altfel, nu erau prea mici pentru el? Se hotărâră să meargă jos, în centrul comercial, să cumpere bocanci noi și schiuri pentru Benjamin. Traversară parcarea, trecură pe aleile pe care se aruncase nisip peste zăpadă până la centrul comercial și, exact lângă fântâna din care acum se scosese apa și unde vara obișnuiau să se certe între ei vagabonzii, tata se prinse brusc de cap. Se clătină în față, se bălăbăni în cerc, apoi reveni la locul de unde începuse. Benjamin îl prinse de umăr.

— Ce se-ntâmplă? întrebă el.

— Nimic, răspunse tata. M-a apucat doar durerea de cap.

Tata stătu un moment pe loc, privind în zăpadă cu sprâncenele încruntate, apoi se aplecă să-și ia de jos căciula, care îi căzuse. Și atunci se prăvăli. Benjamin se aruncă peste el, îl întoarse pe o parte, încercă să-i controleze mișcările rapide ale capului.

— Nu știu ce se întâmplă, șopti tata. E ca și cum ceva a explodat în cap.

Așa a fost în dimineața aceea când tata a făcut congestie cerebrală.

A venit personalul ambulanței și Benjamin a fost șocat de lipsa lor de interes; nu lucrezi așa de lent cu cineva care poate să moară. Au coborât din mașinile lor, l-au controlat pe tata, pe urmă au deschis cu indolență ușa din spate și au tras afară patul de metal lucios. L-au lăsat să se întindă singur acolo, l-au legat peste burtă cu o curea. Tata urmărea cu ochii mari tot ce se petrecea în jurul lui, unul dintre oamenii de la ambulanță i-a pus cu grijă mâna pe umăr, i-a captat în cele din urmă atenția, tata l-a privit drept în ochi.

— Ai făcut o congestie, i-a spus bărbatul.

— Ce spui? a zis tata ca și cum ar fi fost o curiozitate nostimă.

Nimeni nu a avut voie să meargă cu ambulanța. Benjamin a stat alături, asistând cum l-au pus în mașină. Li s-au întâlnit privirile. Tata a prins mâna lui Benjamin, a scuturat-o de parcă ar fi fost un steguleț de semnalizare.

— Și noi, care trebuia să mergem cu schiurile, a zis.

Portiera din spate s-a închis și automobilul a manevrat lent, trecând pe lângă curioșii de pe trotuare.

Pierre, Benjamin și mama s-au adunat apoi în jurul patului de spital de la secția de terapie intensivă și, când a venit doctorul, lucrurile au devenit mai clare: evoluția părea să fie una bună. Tata avusese o hemoragie ușoară în creier și un scanner arătase că nu fusese afectată nici o funcție esențială. Posibilitatea de oxigenare continua să fie scăzută, și acest lucru îl necăjea un pic pe medic; tata trebuia supravegheat câteva zile la spital, dar, dacă totul mergea bine, se va putea întoarce acasă curând.

Nils, care locuia în afara orașului, a sosit la spital după o oră. Era însoțit de o femeie cu perucă. Benjamin știa cine este, se întâlniseră mai demult, cu vreo jumătate de an în urmă, când Nils o luase cu el acasă la un prânz de duminică, la mama și la tata.

— Vă întrebați poate în legătură cu peruca? spusese ea după câteva minute doar.

Peruca era blondă, aproape albă, cu un breton foarte marcat, încât să nu fie nici un dubiu că nu e vorba de părul ei adevărat. Femeia a explicat că tocmai acesta era scopul. Avea o boală, îi cădea părul. Într-o lume în care cei mai mulți se rușinează că și-au pierdut părul, ea se hotărâse să facă exact pe dos. Nu se rușina absolut de loc. Făcuse din perucă, din căderea părului o parte din identitatea ei. Vorbea repede și nu se lăsa întreruptă, lui Benjamin îi era teamă că mama își va pierde curând răbdarea. Ea mângâia brațul lui Nils peste masă, în timp ce vorbea, îl scărpina atent cu unghiile lungi. Nils s-a ridicat să umple carafa cu apă, Benjamin l-a văzut ducându-se în bucătărie, plin de o încredere în sine pe care Benjamin n-o recunoștea. La sfârșitul mesei, femeia pur și simplu și-a scos peruca, punând-o pe masă lângă ea. N-a comentat gestul și atunci nimeni n-a făcut-o, dar o tăcere neplăcută s-a așternut ca un capac peste tot – zdrăngănitul de tacâmuri pe porțelan, privirile care pe ascuns se îndreptau spre capul ei proaspăt ras. Lumânările aprinse de pe masă i se reflectau în țeastă. Și acum iat-o acolo, femeia cu perucă, de data asta fără perucă, în spațiul cel mai intim al familiei, dincolo de toate barierele, o lipsă de granițe întrupată. Poate voia să impresioneze, și chiar a reușit pentru un moment, dar când a plecat a fost ca atunci când amesteci în siropul unei oale cu dulceață, după un moment totul revine ca la început.

Femeia cu perucă venise la spital, mână în mână cu Nils; îmbrățișă pe fiecare membru al familiei. Era pentru prima oară când Benjamin îl întâlnea pe Nils după multe luni, dar poate datorită ei întâlnirea i se păru mai simplă decât și-ar fi imaginat. Tata era amețit. Privea peste măsuța rulantă de lângă pat, privirea lui căutătoare, ca în după-amiezile de vară de la casa de vacanță, când cerceta farfuriile celorlalți, la vânătoare după mai multă mâncare. Își privea copiii.

— A fost scârbos cu ambulanța, se plânse el.

— Te înțeleg, aprobă Benjamin.

Pierre îi întinse paharul cu suc și tata supse gânditor din pai, în vreme ce privea în tavan.

— Dar tipii de la ambulanță erau simpatici, spuse el.

— Despre ce ați vorbit? întrebă Pierre.

— Mi-au pus o grămadă de întrebări și m-au rugat să fac o grămadă de lucruri caraghioase, ca să vadă cum mă simt.

— Ce fel de lucruri?

— M-au întrebat dacă puteam să zâmbesc. Și am putut. Și pe urmă m-au pus să întind mâna și s-o țin așa cinci secunde. Și m-au rugat să repet o propoziție simplă. Ca să controleze dacă mă bâlbâi.

— Ce propoziție? întrebă Benjamin.

Papa a răspuns, dar Benjamin nu a înțeles ce spunea.

Cei trei fii au schimbat o privire.

După o vreme, tata a ostenit și a vrut să se odihnească, iar când a adormit membrii familiei au părăsit spitalul. Mama a spus că se va întoarce în ziua următoare. Doar Benjamin a rămas, veghindu-și tatăl adormit. Ziua se scurgea și s-a înserat curând, camera s-a întunecat, în partea de jos a ușii, spre coridor, se afla o dungă de lumină galbenă, cu umbre negre când cineva trecea prin față. Pe urmă tata s-a trezit, s-a ridicat în fund și a cerut suc de căpșuni. Așa a trecut seara, au stat acolo împreună, iar dincolo de fereastră cădea o ploaie liniștită. Poate că ultima discuție ar fi putut fi folosită mai bine. Existau, desigur, lucruri pe care după aceea Benjamin ar fi vrut să le fi spus sau întrebări pe care să le fi pus. Amintiri la care avea nevoie de ajutor ca să le sorteze, lucruri pe care îl auzise pe tata spunându-le demult și pe care încă nu le înțelegea. Dar ei n-au vorbit despre ceva ce se întâmplase, n-o făcuseră niciodată și n-au făcut-o nici acum, pentru că nici unul din ei nu știa la ce ar fi dus, și poate nici nu trebuia, poate că această tăcere era cel mai frumos lucru pe care îl puteau avea împreună, pentru că erau doar Benjamin și tata, mama nu era acolo, și ei erau liberi și curați, în afara câmpului ei de forță, ca doi deținuți care au reușit să scape și care acum își reveneau după evadare, degustau tăcerea împreună. N-au vorbit, nu de-adevăratelea, dar poate că au fost fericiți în ziua aceea când, treji, priveau în jur în încăpere și privirile li se întâlneau adesea și-și zâmbeau unul altuia.

— Ce prostie că s-a întâmplat așa, spuse tata.

— Ce?

El ridică mâinile, făcând un gest spre odaie.

— Asta.

— Da, a fost o prostie, spuse Benjamin.

— Și pentru noi doi, zise tata. Îl privi pe Benjamin cu ochii umezi. Noi, care trebuia să ieșim la vânătoare.

Papa spuse că era obosit, se așeză pe o parte și, după o oră, făcu în somn a doua congestie, iar singurele ei semne fuseseră o inspirație puternică, o încruntare între sprâncene și aparatele care porniră să piuie. În încăpere începu agitația, și Benjamin stătea lipit de perete în tot timpul acesta de activitate febrilă, iar pe urmă un doctor îl scoase pe culoar și îi spuse că tata n-avea să-și mai revină de data asta. Benjamin telefonă celorlalți, ei veniră înapoi la patul de boală, unul după altul. Pierre sosi cel din urmă, a intrat ca o furtună, observând uimit că nimeni nu luptă pentru viața tatei.

— Nu există nici un medic aici? întrebă el.

— Nu, spuse mama. Nu mai pot face nimic.

Cineva ridicase patul tatei; în toată zăpăceala aceea, el zăcea aşezat, cu capul pe marginea de metal.

— De ce e așa?

— E… Mama nu mai spuse nimic, făcu un gest cu mâna, ca și cum asta ar fi clarificat lucrurile.

Nils și femeia cu perucă stăteau în umbră, în fundul încăperii, sprijiniți de perete. Peruca femeii era ca o sursă de lumină lâncedă. Purta o bluză subțire pe care o vârâse într-o fustă, vârfurile sânilor se vedeau prin material. În cameră mai era și o asistentă, lângă un aparat care părea să măsoare pulsul tatei.

Benjamin se așezase pe marginea patului, îi pusese o mână pe cap. Tata era schimbat, părea brusc mai slab, cu obrajii scofâlciți, cu sprâncenele încruntate, ca și cum ar fi visat ceva neplăcut. Benjamin îl scutură ușor de umăr șoptindu-i:

— Papa. Sunt aici.

Își puse capul pe pieptul tatălui, ca să-i audă bătăile inimii, închise ochii și văzu căsuța, mica potecă spre lac. Tata stă lângă hangarul de bărci și desface năvodul, patru bibani se prinseseră. Benjamin îl ajută să țină plasa, întinde găleata când un biban sare, și soarele strălucește printre mesteceni, desenează motive pestrițe pe maioul alb al tatei, iar tata stă acolo concentrat, brusc privește în sus și îl vede pe Benjamin, ca și cum ar fi uitat că acesta se afla acolo. Își zâmbesc unul altuia.

— Ce grozav e că mă ajuți, spune tata.

Sunt doar Benjamin și tata. Și vântul foșnește în mesteceni.

Jos, la lac, o după-amiază fierbinte. Tata și Benjamin și-au așternut prosoapele de baie unul lângă altul, pe mal. Tocmai au făcut baie și zac pe spate, la soare. Tata întreabă dacă-și poate pune mâna pe umărul lui. Benjamin întreabă de ce și tata răspunde:

— Mă simt sigur dacă știu că ești încă aici.

Apoi mâna tatei odihnește pe el, îl apasă cu grijă, el închide ochii și nu mai simte nici o neliniște.

Merge aproape de tata de-a lungul apei, spre saună. Tata îi strigă pe Nils și pe Pierre.

— Vreți să faceți saună cu noi?

Nici unul nu este interesat. Un mic incendiu, un mic punct ia foc în pieptul lui Benjamin – sunt doar el și tata pentru un moment. Intră în saună.

— Tu așază-te la fereastră, spune tata. Vreau să ai vedere peste lac.

Tata zice că trebuie să asculți atent când torni apă pe agregat pentru că atunci poți auzi pietrele șoptind, și tata ridică un deget în aer: șuieră și sfârâie când apa se transformă în vapori și tata suflă peste pietre.

— Aveți grijă unii de alții, șoptește el. Promiteți să ieșiți dacă e prea cald.

Își compară mâinile, le întind în fața ferestrei, cu lacul acolo, în spate.

— Eu sunt tu, spune tata.

Benjamin stă culcat la pieptul tatălui, încercând să-i audă inima bătând, și fiecare gând nou începe cu casa și, pentru prima oară de mulți ani, simte dorul să se întoarcă acolo, vrea jos, la lac, să golească barca de apă, s-o împingă în larg, să vadă ciuful tatei în vânt. Privește spre aparatul de măsurat pulsul. Pulsul tatei este de 35. Benjamin nu pricepe. Poate omul avea puls 35, și totuși să trăiască? Scade la 34, apoi la 33. Asistenta întoarce aparatul, ca nimeni să nu fie nevoit să vadă. Și, câteva secunde mai târziu, dă din cap și spune:

— Acum.

Mama confirmă, repede.

— Acum a murit tata, spune ea.

Fragment din romanul „Supraviețuitorii” de Alex Schulman, traducere din suedeză de Elena-Maria Morogan, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2022

Alex Schulman s-a născut în 1976 la Skåne, în partea de sud a Suediei, și a crescut în suburbia Farsta a orașului Stockholm. A urmat studii de cinematografie, literatură și filozofie la Universitatea din Stockholm. Are o strălucită carieră de jurnalist, blogger, crainic și producător TV. Încă din 2012 conduce cel mai popular podcast săptămânal din Suedia, Alex&Sigge, cu câteva sute de mii de ascultători. Debutul literar al lui Alex Schulman a avut loc în 2009, cu romanul autobiografic „Skynda att älska” („Grăbește-te să iubești”), dedicat tatălui său, Allan Schulman, jurnalist și producător de televiziune. Acestuia i-au urmat alte două romane autobiografice: în 2011, „Att vara med henne är som att springa uppför en sommaräng utan att bli det minsta trött” („Să fii cu ea”), despre soția sa, și, în 2016, „Glöm mig” („Uită-mă”), despre relația cu mama alcoolică, ales Cartea anului în Suedia, în 2017. În 2018 a publicat romanul „Bränn alla mina brev” („Arde-mi toate scrisorile”), devenit bestseller în Suedia. Finalist la Premiul literar al publicației „Svenska Dagbladet” și la Premiul Adlibris, romanul lui Alex Schulman din 2020, „Supraviețuitorii” („Överlevarna”; Humanitas Fiction, 2022), devine în scurt timp bestseller internațional, fiind tradus în 33 de țări și întâmpinat elogios de criticii literari și de cititori.