„Vărul Alexandru și alte povești adevărate” (fragment) de Adrian Oprescu

Vă propunem un fragment în avanpremieră din volumul Vărul Alexandru și alte povești adevărate de Adrian Oprescu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția „Memorii-Jurnale”.

„În urmă cu câteva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget și fără diacritice, cele nouăsprezece povești adevărate care alcătuiesc volumul Vărul Alexandru. Autorul, care a împlinit 78 de ani, mă ruga să-i spun ce părere am. Primindu-le, am surâs. Nu i-am dat nici o șansă. Nici cea mai mică. Nimeni pe lume, mi-am spus, începând să scrie la o asemenea vârstă, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanistă se reducea de altfel la istorici și politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodată o bună întâlnire. Afară de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu știam să fi produs vreodată ceva. Știam că seara, târziu, îi plăcea să facă focul în căminul din living și să se uite la jocul flăcărilor, sorbind un Côtes du Rhône și trăgând dintr-o pipă. Dar nu știam că se apucase de scris. L-am întrebat de unde i se trage. Am scris pentru că mi se părea că am ceva de spus. De unde a învățat să scrie, la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar. Ce carte superbă!” – Gabriel Liiceanu

„Am citit multe cărți de memorii foarte bine scrise și de-a dreptul emoționante. Una din ele a fost Vărul Alexandru, de Adrian Oprescu, care fusese arestat când avea 20 de ani și era student în anul întâi. Și-a scris memoriile după 60 de ani, deci la optzeci de ani, și le-a povestit cu o minunată prospețime. Eroii principali ai filmului meu, Poarta Albă, Adrian (Adrian Oprescu) și Ninel sunt preluați din această carte. Tot aici era relatată și scena cu copilul de trei ani care a adormit în baraca de scule. Am simțit că este un final bun de film!” – Nicolae Mărgineanu

„Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit să fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine să fiu unul dintre deținuții politici care trebuia să contribuie la construirea socialismului prin săparea Canalului.” – Adrian Oprescu

Vărul Alexandru și alte povești adevărate (fragment)

Adrian Oprescu

Dar nu am apucat să descriu ultima parte a colțului de rai. Adică cea în care se găsea casa. Văzută în ansamblul ei, era ceea ce se numește la noi o „vilă“. Fusese clădită de o echipă de italieni, înaintea Primului Război Mondial. Pe vremea aceea, în Oltenia cel puțin, casele celor mai avuți erau construite de italieni. Tot de italieni a fost ridicată, dar în timpul războiului, și casa din Caracal a tatălui meu. (Am revăzut-o de curând. Va dispărea și ea, căzută acum în ruină, laolaltă cu alte case superbe înălțate la începutul secolului trecut. Cui ce-i pasă? La noi istoria, când nu este o vorbă de paradă, e doar locul în care ne adăpostim uitările.) Bunicului, mai ales după ce paralizase, îi plăcea să repete o istorioară din timpul în care se construise vila de la Cezieni. Se ajunsese la faza în care constructorii italieni lucrau pe schele. Erau a doua generație și vorbeau românește ca și noi. Lucrau pe schele, cântau și glumeau. Către ora zece a dimineții, când se cam făcea liniște, unul, care vorbea pe nas, striga: —Meșteree! —Ce vrei, mă? zicea meșterul. Iar celălalt: —Un sac gol poa’ să stea în picioare? Meșterul îi răspundea: —Să te ia dracu’. Iar ți-e foame. Hai treceți toți să mâncați. Și mâncau cu sporovăială. Când se termina cu masa și treceau toți la treabă, același striga: —Meșteree! —Ce mai vrei, mă? —Un sac plin poa’ să se mai îndoaie? —Să te ia dracu’! Iar ai mâncat prea mult. Râdeau cu toții și zilele treceau în voie bună. Așa s-a clădit casa bunicului.

Nu mai știu câte camere avea. Partea dinspre nord ajungea până în curtea orătăniilor. Fiind plasată în mijlocul terenului, un gard cu poartă despărțea curtea lighioanelor de grădina în care se afla casa. Păsările nu puteau trece în grădină. Numai păunii, care săreau ușor peste garduri, se plimbau peste tot. Casa, cu o mică excepție, era un parter ridicat. Sub ea se găsea o pivniță mare, în care erau adăpostite provizii: grâne, făină, mălai, oale cu lapte, smântână, unt… Era răcoroasă. Tot acolo erau și butoaiele cu vin.

Numai bunicul se îngrijea de administrarea lor. Vinul era, de obicei, vin alb. Bunicul nu avea vie pentru vin. Îl cumpăra de pe domeniul învecinat, al principelui Brâncoveanu, și din sorturile cele mai bune. Ca să-l înțeleg pe bunicul mi-au trebuit cincizeci de ani. Atunci abia am priceput că un vin bun este mai valoros decât aurul. Tot acolo se găsea un mare răcitor pentru gheață. Nu erau pe la noi, pe vremea acea, refrigeratoare, mai ales la țară. Energia electrică nu ajunsese la sate. Abia mai târziu am aflat de unde venea gheața, căci nu era prin împrejurimi o fabrică de gheață. În pivniță se intra prin partea de apus a casei. Prin curtea orătăniilor. Acesta era accesul principal. Pentru manipularea lucrurilor mai grele. Exista și un acces mai discret printr-o trapă ce se găsea pe verandă. Pe acolo se scoteau, mai direct, lucrurile mai ușoare. Tot pe acolo scotea bunicul carafele cu vin. Auzeam pe bunica zicând, când eram cu toții la masă și bunicul venea din pivnițã cu carafa plină: „Nicule, dumneata iar ieși din pivniță cu mustățile umede.“ Toți se abțineau să nu pufnească în râs. Bunicul trăsese deja o dușcă lângă butoi.

Casa începea cu o verandă mare. Copertina ei era susținută de stâlpi din stejar sculptați, în genul Coloanei lui Brâncuși. Era un motiv țărănesc. Am uitat să spun că toată casa era acoperită cu țiglă. Un acoperiș a cărui culoare îmi plăcea. Partea dinspre răsărit a verandei era căptușită cu scânduri tot din stejar, în care erau tăiate pe laturile lor jumătăți de romburi, astfel ca, atunci când se montau una lângă alta, să formeze rombul întreg. Extremitățile de sus și de jos ale scândurilor intrau în niște bârne, din stejar și ele, formând un parapet ceva mai înalt decât mijlocul unui adult. Într-unul din colțurile verandei se găsea closetul. Avea uși duble, cu hazna și cu tron. Nu aveam closet cu apă, neexistând canalizare. Cum bunicul era abonat la „Universul”, „Curentul” și la alte ziare, hârtia igienică era formată din sferturi de pagină de ziar, frumos tăiate, perforate într-un colț și aninate, cu sfoara care le străbătea pe toate laolaltă, pe peretele din dreapta closetului. Un refugiu asemănător, dotat la fel, se găsea și în partea cealaltă a curții animalelor.

Pe veranda se putea ajunge din două părți, urcând treptele de stejar străjuite de balustrada patinată deja de trecerea vremii. Veranda era foarte plăcută vara, când mesenii erau prea numeroși pentru chioșcul din curte, despre care am să vorbesc mai târziu. Încăpeau ușor vreo patruzeci de persoane. De aici se intra și în casă. Adică în sufrageria-bucătărie.

Cum arăta interiorul casei? Din verandă intrai într-o cameră de peste 40 m². Avea în mijloc o masă lungă, masivă, ca și camera care era în formă de dreptunghi. În partea dreaptă a încăperii, sub o fereastrã largă prin care se vedea curtea animalelor, era locul de gătit. Acolo trona o uriașă mașină de gătit din fontă, mare cât trei mașini de gătit obișnuite. Alături, extrem de încăpătoare, o chiuvetă cu apă curentă, care venea din bazinul din pod. Apă caldă aveai într-o oală smălțuită care stătea în permanență pe plită și care, prin proporțiile ei, mă făcea să mă gândesc la bucătăria unor uriași. Mașina de gătit era acoperită de o hotă din lemn care absorbea toate mirosurile. O adevărată minune italiană. Nemirosind a bucătărie, sufrageria se găsea în aceeași piesă, căci spațiu, slavă Domnului, era berechet. Mai exista și o fereastră care dădea pe verandă. Pe peretele comun cu dormitorul bunicului se afla o sobă de dimensiuni considerabile pe care nu încetam să o admir, mai ales pentru faptul că, trecând ea prin zid, putea fi regăsită în camera pe care o împărțeam cu bunicul. Asta se întâmpla în perioada rece a anului. Începând cu aprilie, refugiul bunicului, deci și al meu, era în altă parte, vom vedea unde. Focul în sobă se făcea din sufragerie. Soba avea o ușă mare, din fontă, ca la toate celelalte sobe din casă. Numai că aici ușa avea un soi de trapă, prevăzută cu un dispozitiv cu mâneraș manevrabil la stânga sau la dreapta. Când deschideai trapa, ceea ce eu făceam adesea, te găseai în fața unui mic cămin. Puteai privi jarul și simțeai căldura lui îmbrăcându-te. Și acum, când stau în fața unui cămin în care arde focul, mă regăsesc în copilărie. Și acum sunt încredințat că cele mai importante progrese ale omenirii au fost în număr de două. Primul a fost stăpânirea focului, adică confortul. Al doilea a fost vinul, adică bucuria de a trăi. Peste zi, în perioada rece, sufrageria-bucătărie era locul cel mai frecventat din casă. Cei ce voiau să citească erau bineveniți. Ziare sau altceva. Când unchiul nostru a moștenit gospodăria, a avut proasta idee, după mine, să despartă cu un zid sufrageria de bucătărie. Am suferit. Noroc că nu a făcut și alte modificări. Casa mi se părea o perfecțiune. Totul era o perfecțiune.

Din sufragerie puteai intra în mai multe încăperi. Aproape de sobă era accesul către camera bunicului. Puțin mai departe se făcea ușa prin care intrai în hol. O ușă, pe peretele următor, ducea la camera lui Bubu. Din camera ei se intra în baia cu cadă mare din fontă smălțuită și cu cazan vertical din aramă ciocănită. Încălzirea, ca peste tot, se făcea cu lemne. Din baie se trecea în hol, iar de aici se putea intra, după ce traversai o cameră mai mică și străbăteai un degajament cu fereastră, într-o cameră lungă și spațioasă, care fusese camera celor șase fete. Când eu aveam cinci ani, cinci dintre cele șase mătuși ale mele se măritaseră și nu mai rămăsese în casă decât cuplul bunicilor, cel al fiului mai mare, unchiul Ionel, mătușa Lucia, cea mai mică dintre cele șase fete, și, în sfârșit, unchiul Anton, al doilea fecior, și el necăsătorit. Casa bunicilor, care acum părea mare, cred că păruse neîncăpătoare pe vremea când efectivul familiei era complet. Dar totul era spațios, iar camerele erau înalte de cel puțin patru metri.

În camera bunicului și a mea, era un pendul cu cutia din lemn negru. Poate abanos. Limba și discul cu care se termina, plus legănarea lor ritmică și ticăitul care o însoțea, mă încântau. Adormeam sub vraja acestei legănări și vrând de fiecare dată să disting, în pâlpâirea lămpii, partea superioară a pendulului, care înfățișa un cal negru ridicat pe picioarele din spate. Eu ziceam că este Vifor. Bunicul aproba. Eu ziceam că și Vifor este negru, dar bunicul nu mai era de acord cu mine. Îmi spunea că un cal de culoare închisă nu este negru, ci murg. Ceilalți erau sau roibi, sau bălani, sau bălțați. Dar mie îmi venea greu să nu confund culoarea lui Vifor cu cea a calului sculptat de pe pendul. Seara, odată urcat în pat, ochii mi se plimbau între calul de pe pendul și lumina tremurătoare pe care lampa o arunca pe tavan. Adormeam repede și fericit.

Adrian Oprescu s-a născut la 24 august 1929 în orașul Caracal din județul Romanați, într-o familie fără griji materiale (tatăl era negustor cu vază în oraș, iar mama, învățătoare). Studiile gimnaziale le urmează în localitate, la impozantul liceu „Ioniță Asan”. Este atras de lectură: cărți de popularizare a științei, explorări geografice, istorie. În 1948, în ultima clasă de liceu, în discuțiile din pauze cu colegii, face considerațiuni ireverențioase la adresa ocupației sovietice și a proaspăt instauratului regim comunist din România. Drept care, un an mai târziu, la 15 octombrie 1949, fiind student în primul an la Academia Comercială, este arestat și i se înscenează un proces politic: este acuzat că ar fi făcut parte dintr-o organizație subversivă, inventată ad-hoc de Securitate, cu numele straniu de „Tineretul Regalist Revoluționar”. Este condamnat doi ani „pentru atitudine dușmănoasă la adresa regimului popular”. Face închisoare la Craiova și lagăr la Canal. Este eliberat la 21 decembrie 1951 și i se stabilește domiciliu forțat la Caracal. Reușește totuși, trăind în clandestinitate, să se angajeze ca „brigadier crescător porcine” la o fermă de stat de lângă București. În 1956 domiciliile forțate se anulează și se stabilește legal în București. E angajat ca normator, apoi ca economist, la Cooperația Meșteșugărească. Se căsătorește și are un băiat. Face Facultatea de Drept la fără frecvență. Are, în permanență, obsesia părăsirii României comuniste. În 1974, la 45 de ani, reușește să ajungă la Paris, lăsându-și ostatici în țară soția și copilul. Printr-un concurs de împrejurări favorabil, la doi ani după plecarea din țară, își recuperează familia. La 46 de ani se înscrie, tot la fără frecvență, la Arts et Métiers, unde urmează studiile superioare de microeconomie și contabilitate. După patru ani, obține diploma de absolvire. Este angajat contabil-șef la asociația de asistență socială a lui Père Joseph, „Aide à Toute Détresse Quart Monde”. Se pensionează în 1994. Își dedică timpul lecturilor și călătoriilor. În ultimii ani, socotind că are ce spune în marginea celor trăite, a simțit nevoia să scrie. La 77 de ani, oferă spre publicare Editurii Humanitas primul său manuscris.