singurătatea celor născuți în parte

nu ascultăm decât cântecul lor, cu capul plecat,
cu ochii închiși,
așteaptă să le vină rândul cu zilele, cu viețile,
stau la porți sau la ferestre,
la mesele lor pline de umbre,
alteori se plimbă prin parcuri neatenți,
n-am înțeles niciodată de ce nu ne invită la o cafea
sau măcar la o conferință pe zoom,
nu vor decât să vină mesagerul într-un porsche roșu decapotabil
și să-i anunțe că a sosit timpul.

visează în fiecare noapte lumina reflectoarelor,
atât de multă,
încât spectatorii n-o să mai vadă decât o siluetă incandescentă,
vibrând în ritmul melodiei care le înfioară gleznele,
genunchii și șoldurile sau inima
unbreak my heart, say we `ll love me again,
publicul va izbucni în lacrimi,
le va striga numele,
se va ridica în picioare,
și noi, cei care i-am ales,
vom sta drepți ca niște soldați ai miracolului.

cântecul lor se revarsă, pe străzi și pe autostrăzi,
prin toate orașele lumii
și chiar prin deșertul de nisip sau de gheață,
e dus departe de șoferii nocturni, le însoțește melancolia,
nu se gândesc decât la mesager.

dacă le cerem socoteală,
avem obiceiul,
se dau cu capul de pereți:
cineva a uitat să le pună acolo liniște,
cineva a uitat să le pună acolo liniște,
cineva a uitat să le pună acolo liniște,
asta spun.

un monstru i-a oprit în drum, între două lumi,
nu-ndrăznim să-i dăm un nume,
poate e Nimeni
I don’t even know the name,
but if I did, well really, what’s it to you?

nu știu să facă altceva, doar cântă,
ascultăm cântecul lor cu capul plecat,
cu ochii închiși,
încercăm să uităm și,
când se va termina, să se termine repede,
îi vom aplauda și-i vom premia pe toți.