O vizită la Jardin des Plantes

În viața unui marinar există o zi – nu știu dacă am mai spus-o – mai importantă decât toate celelalte: ziua în care, după ce și-a încheiat contractul și a primit documentele din mâna captain-ului său, coboară pe scara vaporului și se suie în mașina ce-l va duce la aeroport. Este ziua așteptată demult, însemnată clar în calendarul de la capul patului, o zi în care și-a proiectat o mulțime de dorințe, la care s-a gândit în fel și chip, de la aproximarea portului în care avea să se întâmple fericitul eveniment, până chiar și la profilul ei meteorologic. Acum, după mai bine de două decenii de umblat pe mările lumii, mi s-au adunat în fața ochilor o sumedenie de astfel de zile: unele neutre și previzibile, amestecate cu altele colorate cu tot felul de întâmplări.

Îl văd, de exemplu, pe John Smith, ofițerul irlandez debarcat în Mauricius cu destinația Dublin, dar pe care l-am întâlnit acolo și la întoarcerea navei de la Durban, în drumul ei spre Hong Kong, și la următoarele escale întinse de-a lungul următoarelor două luni, când i se apropia deja sorocul îmbarcării. A apărut la navă în chipul cel mai firesc, luându-și funcția în primire protejat de un surâs misterios, mulțumindu-se să rostească, atunci când unul dintre noi – din cei „vechi”, vreau să spun – l-a întrebat ce făcuse în cele două luni de vacanță, doar două cuvinte: scuba diving! Abia mai târziu am aflat, prin indiscreția agentului care-l subvenționase în ultima săptămână, până la sosirea navei, că irlandezul avea în insulă o iubită, o femeie cu tegumente de scorțișoară și bulină albastră pe frunte. Tot într-o astfel de zi s-a întâmplat ca Zaid Siik, un bărbat falnic, din comunitatea indienilor cu turban, să ajungă la aeroport cu un zâmbet extatic imprimat pe figură și cu inima pocnită ca o castană printre bagajele înghesuite pe bancheta taximetrului. Mie însumi mi s-a întâmplat să-mi aud numele rostit de mai multe ori în difuzoarele aeroportului din Buenos Aires, și să ajung din nou la navă după un contract de opt luni, ca să mai aștept una până în portul de descărcare, în Mexic, la „Lázaro Cárdenas”, pentru simplul motiv că cel care mă înlocuise alunecase pe-o scară și-și rupsese piciorul. Dar dintre toate aceste zile speciale, există una de care mă simt și acum foarte atras: cea în care bătrânul și aristocraticul mineralier „Lucky Trader” a acostat la Le Havre pentru a-și goli hambarele și pentru a face schimb de echipaj. Bucuria de a mă afla printre cei ce urcau în autocarul pentru Paris, era multiplicată de împrejurarea că acolo mă aștepta iubita mea, cu care urma să petrec câteva zile în capitala Franței. Întocmisem un traseu căruia mă obișnuisem să-i spun „literar”, din care nu lipsea nici mormântul lui don Julio, de la Montparnasse, nici Place Furstenberg, nici alte locuri pe care le căutam cu harta orașului în mână. N-am idee cum s-a întâmplat, probabil datorită neasemuitelor croissants aux amandes cu care iubita mea a ținut neapărat să intru în legătură, cert e că am emis pe loc argumente imbatabile în privința următoarei noastre destinații: Jardin des Plantes. Îmi amintisem brusc de axolot-ul lui don Julio și socoteam că se ivise un bun prilej să văd cu ochii mei micuțul amfibian ce-i indusese marelui scriitor argentinian neliniști și stupori abisale, circumscrise unei povestiri pe care nu încetasem nici până atunci, și nici de-atunci încoace, s-o admir. Am parcurs, așadar, cu multă nerăbdare și o curiozitate pe măsură, pavilioanele celebrei instituții, fără să dau de vreo inscripție care să ateste prezența, în vreunul din numeroasele ei acvarii, a amfibianului cu pricina. Am apelat și la personalul de serviciu, și am făcut-o atât de insistent încât, până a urmă, una din femeile cu halat albastru și ecuson pe piept m-a invitat s-o urmez. Am ajuns astfel la birourile administrației, unde o domnișoară amabilă s-a arătat dispusă să cerceteze arhiva digitalizată, împărțită pe ani. Bătând la tastatură cuvântul axolot, acesta nu i-a apărut, din nefericire, pe niciuna din fișele de inventar ale anilor 1950.

În fața acelei realități nu puteam trage decât o singură concluzie: că povestirea se născuse din atracția pentru fantastic a scriitorului meu preferat, și că atât numele, cât și comportamentului amfibianului meu țineau, ca atâtea din numeroasele situații epice ale prozei cortazariene, de ficțiune. M-am împăcat repede cu gândul și norul de tristețe care îmi plutise câteva minute pe figură, a fost repede dizolvat de propunerea iuitei mele, care mi-a propus să vizităm o cofetărie în ale cărei galantare ochii noștri vor descoperi, cu mare interes, o nouă tranșă de croissants aux amandes. Recent, după mulți ani de la vizita mea la Jardin des Plantes, am urmărit unul din episoadele cunoscutului film al lui David Attenborough legat de viața animalelor, și am rămas perplex când fermecătorul comentator a apărut pe ecran, ținând între degete, un axolot pe care îl descoperise într-un lac din Mexic.

Foto: Nicolás Augusto Aguirre, Axolotl (handmade in black and white papers) (preluată de aici).