Literatura în alb (III)

Albul l-a lascinat pe Melville ca o obsesie a abstractului, abstractul unde sfârșesc toate, inclusiv viața.

Albul total pe care îl înfruntă Scott e concret („negrul predomină în direcția de unde venim, în rest domnește ceața albă, reflectată de întinderile de gheață sclipitoare” spune el), cu totul concret, dar atât de mare secreta nevoie umană de simboluri, încât sfârşim prin a citi jurnalul lui Scott ca pe „Moby Dick”, copleşiți de simbolul pe care-l încorporează.

Cum nici una din cărți nu pare să piardă nimic prin comparația cu cealaltă, ba chiar dimpotrivă, punerea în paralel devine mai tentantă, dacă nu mai justificată. În ambele cărți se urmăreşte o himeră, cu toată îndârjirea unui grup de oameni experți şi uniți aproape ca într-o celulă, un comando. În ambele, ținta e în mod fatal găsită, dar himera nu poate fi răpusă, simpla ei vedere fiind scump plătită, şi continuând să rămână himera altor vânători.

În „Moby Dick” va supraviețui unul din protagonişti, care să povestească, dar nu putem fi siguri că e o prezență fizică ori una pur auctorială. În „Ultima exediție” se găseşte doar textul propriu-zis, jurnalul – o adevărată cutie a Pandorei plină cu antinomii: ghinion și noblețe, fantasme şi eforturi supraomeneşti, suterință și demnitate etc.

Citește și Literatura în alb (II)

Nu e cazul să se apeleze însă la consacrata formulă „expresivitate involuntară”. Poate o fi existând și aceasta (o asfel de analiză ar pretinde şi competența unui critic specializat în genul acesta de expresivitate), dar de fapt bravul căpitan a încercat să fie cât mai expresiv pentru a reda la reală valoare situațile şi stările prin care oamenii lui au trecut, limitele pe care au fost obligați le depăşească. Doar că nu se baza pe virtuțile unei retorici (probabil, străin de ea, chiar ar fi dezavuat-o), ci pe o exprimare cât mai exactă, reportericească, a imaginii pe care o avea, a situației aşa cum o interpreta, a efectului pe care situațiile extreme îl lasă – deci ceea ce face şi un autor de ficțiuni. El mai avea în plus datoria de-a păstra nivelul informațional şi documentar al textului. O face însă fără să excludă pasajele amintite de descrieri artistice, motto-uri literare la sfârşitul ori începutul caietelor (din Milton, Goethe, Kipling, Huxley, R.L. Stevenson etc.), glume, liste de porecle, pasaje întregi care denotă compasiunea pentru animalele care-l însoțeau și care-şi pierdeau viața unul câte unul, precum şi-o vor pierde și oamenii spre finalul călătoriei.

Nu vom discuta nivelul literar la care o face, ci chiar literaritatea procedeelor sale spontane (de fapt nu atât spontane cât, de ce să n-o recunoaştem, aproape „clasice”).

Încă de la început, Scott inserează tabele cu temperaturile mării la diferite adâncimi, cu poreclele oamenilor, cu programul lor, mai târziu rezumatul marşurilor cu distanțe şi declinați magnetice, evoluția ghețarilor în golf, consumuri etc. Dar oare nu le-ar plastografia orice prozator textualist în fabricația sa eminamente literară? Printre ele găsim şi o fişă a balenei ucigaşe, cu citate din cărțile de referință, ce aminteşte de tulburătoarele „fiziologii” folosite de Melvile, inclusiv pentru aceeaşi balenă ucigaşă. Ba chiar găsim o astfel de fişă făcută omului însuşi, meditativă, compusă din aforisme, aparent dezlânată, găsită pe o foaie volantă şi reintrodusă prin grija editorului. Ne dăm seama că Scott nu era omul simplu şi elementar, căpitan în Royal Navy, pornit să înfrunte stihiile elementare ale ultimului continent, pe care nu ajunsese încă ideea Commonwealth-ului. Avea un model uman, chiar dacă și-l contura prin reperele simple ale aforismelor, voia să fie el însuşi un model uman. Simte nevoia unor descrieri care nu mai sunt strictamente în termeni ştiințifici ori de pură informare. Cum am putea considera oare următorul pasaj de descriere lipsit de intenții, ori de virtuți literare:

„Tabloul era de nedescris. La nord, cerul, de un roz minunat, se reflecta în marea calmă, printre ghețurile care se colorau treptat, de la arămiul lucitor până la rozul somonului, iar ghețarii şi câmpurile de sloiuri dinspre nord erau în tonuri de verde deschis cu adânci umbre purpurii; deasupra, cerul reflecta o gamă de nuanțe de galben și verde deschis. Priveam vrăjit această feerie.”

Ori, uneori de-a dreptul „estetizant”:

„Amurgul prelung și blând care, ca o agrafă de argint, uneşte ziua de azi cu cea de ieri, când seara și dimineața îşi dau mâna sub cerul fără stele al miezului de noapte polar.”

Uneori, parcă ambarasat de propria indulgență „artistică”, el îşi selectează notațiile, alocând un spațiu aparte celor pe care le numeşte impresii. Să le transcriem aşa cum sunt în text:

„Interiorul ademenitor al sacului de dormit.

Cortul mic, verde și drumul mare, alb.

Arcul albastru de sub norul fumuriu.

Urma înghețată lăsată de copitele poneilor și foşnetul saniei care-i urmează.

Monotonul schimb de cuvinte din timpul mersului, când conducătorul îşi încurajează sau dojenește calul.

Unduirea uşoară a pânzei cortului.

Zgomotul grav făcut de fluturarea cortului în bătaia viscolului. Zăpada spulberată ca și cea mai fină pulbere care pătrunde în orice crăpătură, în orice ungher, biciuindu-ne fața ca o furtună de nisip.

Soarele cu fața mohorâtă, ivindu-se timid printre trâmbele de nori fugari, cu o lumină palidă, fără umbre.”

Și aşa mai departe. Amintesc de eboşele pe care și le facea Flaubert pentru „Jurnalele de călătorie” sau de fulgurantele și emblematicele tonalinăți de peisaj ale lui L. Durrell. Scott nu are, desigur, nici intenționalitatea, nici talentul celor folosiți pentru comparatie, dar simte aceeaşi nevoie, nu e o coincidență faptul că se foloseşte același mod eliptic de înregistrare şi transcriere – cu aceeaşi funcție.

Cât era de necesar ca membrii expediției să devină „personaje” ale jurnalului, această metadistanță o problemă pe care Scott nu avea de ce să și-o pună, dar o realizează prin douā procedee: o descriere directă a omului, lăudându-i totdeauna calitățile omeneşti și profesionale. Și povestirea unor incidente care să releve aceste calități. Dar de fapt foloseşte un prozator cu mult mai multe? La început predomină prima calitate, firesc – se fac prezentările, se precizează distribuția (de fapt, nu chiar de la început, ci atunci când furtunile polare îl obligă pe Scott şi pe ceilalți la lungi recluziuni în jurul sobei cu grăsime de focă). Fiecăruia i se alocă câteva rânduri generoase fără să se mai găsească necesar să ni se sugereze și trăsăturile fizice, dar această lipsă nu va mai fi critică pe măsură ce câştigă spațiu şi frecvență cea de-a doua modalitate, care se adresează suis generis și imaginației noastre. Iar în final ei vor deveni larger than life, supradimensionați, aproape ca nişte semizei ce pășesc în albul aproape abstract şi morbid al întoarcerii fără sfârşit. Desigur, există fotografiile lui Ponting, un potpuriu, și le poți consulta cu toată curiozitatea, pentru a suolini lipsa de detalii fizice: cum arăta Bowers cel amator de frig ori Wilson cel puternic şi răbdător, Meares și Cherry-Garrand, care văzuseră India şi China şi aveau temperament de aventurieri, Scott însuşi, Evans, care va degera în genunchi, fără mănuşi, ori Oates, care va ieşi din cort să moară afară pentru a nu mai fi o povară, spunând „mă duc puțin afară şi poate zăbovesc”? Şi constati că imaginea lor fizică (urechile clăpăuge ale lui Bowers, chipul uscățiv al lui Wilson, fața prelungă a lui Oates) nu completează în nici un fel cele deja ştiute despre ei, fotografia este incompatibilă cu ce ne-a spus textul, cu direcția imaginației noastre. Pentru că fotografia este cel mai puțin literar mijloc cu putință. Scott însuşi, cu însemnele rangului său, cu crucea de comandor al Ordinului Victoria, cu trăsăturí frumoase și, nobile pare personificarea eroului care trebuie să cucerească Polul Sud. Poemul lui Robert Graves despre Hannibal i se potriveşte perfect. Să înlocuim doar elefanții cu ponei și sănii cu motor.

Și membrii expediției devin într-adevăr personaje pe măsură ce aventura devine tot mai acută, duce la un crescendo al tensiunii psihice, calitățile lor umane unt solicitate şi ele la limită. Ori poate, urmărită de la bun început, pătrunderea prin labirintul aisbergurilor, tatonarea orbească în lumina insuportabilă, aproximările, interpretările pe ghicite ale loculur unde se afla nava, tactica propensiunii în inima continentului pustiu şi atacării Polului Sud de către un grup constituit aproape ca un comando („un adevărat mozaic de cunoştințe specializate”, cum spune Scott) pot aminti de aventura şi tactica lui Che Guevara în „Jurnalul bolivian” (avangardă, ariergardă, recunoaşteri, depozite, marşuri – poate mai puțin „legătura cu populația locală”). Cu alte cuvinte, ni se oferă o lectură palpitantă, lipseşte doar senzația de excitație confortabilă pe care ți-o dă aventura despre care știi de la bun început că e fictivă, literatură.

În ficțiune „adevărul” e supus totdeauna anumitor norme, unei consecvențe cu sine în reperele textului, cu atmosfera degajată de acesta și cu resortunie lumii astfel create. Această dublă funcționalitate a adevărului (în și în afara convenției literare) a dus norma verosimilului, care dincolo de lipsa de dimensiuni concrete (s-au creat cu grijă premize ca şi cele mai fantastice lucruri să fie verosimile, s-a creat convenția verosimilității și subiectivitatea autorului a găsit cheia unui domeniu inepuizabil de desfăşurare – a da un statut de adevăr propiilor aprehensiuni şi comprehensiuni) este o enmtitate destul de exigentă, de tiranică – încălcarea dimensiunii sale secrete și opționale duce la eşec literar. Când criticii spun despre o scenă că e incredibilă ori neconvingătoare (chiar şi în romanele SF sau horror pot exista scene „neconvingătoare”) ei acuză tocmai încălcarea acestei bariere interne.

În istoriile care nu sunt de ficțiune (cum sunt „documentele” de talia celor lăsate de Nansen, Scott, Byd, Hillary etc.) adevărul s-a văzut beneficiarul unui dat crezut pierdut: adevărul e singurul care poate fi adevărat fără a fi neapărat verosimil, îşi este propria enitate de măsură şi regula verosimilității nu mai are asupra lui nici o putere, pe el nu-l condiționează logica intenioară ori atmosfera, cadrul de subiectivitate – e adevărat în virtutea faptului că s-a întâmplat fără putință de contestare. De altfel, şi în viață am scăpa de multe necazuri și fricțiuni dacă am recunoaşte adevărul pentru faptul că e adevărat, nu pentru că ne foloseşte momentan, e în acord ideologic ori psihologic cu noi. Adevărul e singurul care poate depăși monotonia și cnvenționalitatea ascunsă a verosimilității, câştigând prin asta în dimensiune şi puritate un paradox pe care literatura, aici neputincioasă, îl lasă acestor cărți „secundare”. Dar în paraliteratura aceasta, a unor neprofesionişti ai condeiului (profesioniştii calităților umane), literatura există de multe ori ca metalul nobil în minereu, în acel øre zgrunțuros, care apaține atât de mult naturii şi realității. Pe lângă asta, o lectură literară poate scoate metalul nobil de acolo de unde el există, chiar dacă ascuns într-un text care nu s-a vrut nici o clipă literar.

În foto: Edward Adrian Wilson, Robert Falcon Scott, Lawrence Oates, Henry Robertson Bowers și Edgar Evans (29 noiembrie 1910)

Sursă foto aici