Cui îi place Kafka?

Ediția din 2017 a prozelor antume semnate de Franz Kafka, îngrijită de Cristina Cioabă, ca și ediția din 2019 a postumelor scriitorului praghez, ambele apărute la Humanitas Fiction, reprezintă, fără doar și poate, un gest recuperator de care cultura română avea nevoie. Mai exact, este vorba despre reluarea, cu unele aduceri la zi și ajustări, a traducerilor lui Mircea Ivănescu de la Editura Univers, unde au apărut, începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’90, șase din cele nouă volume proiectate din opera completă a lui Franz Kafka, ce cuprindeau inclusiv jurnalul și corespondența acestuia, volume blindate de traducător cu note și comentarii, reluate ca atare și în edițiile de la Humanitas Fiction.

În ceea ce privește antumele lui Kafka, acestea au apărut la noi în diverse ediții, începând cu sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut, cele mai cunoscute fiind semnate de Mihai Isbășescu, traduceri reluate la Polirom, însă, din câte cunosc, doar Mircea Ivănescu s-a încumetat să traducă toate prozele antume ale lui Kafka.

Extrem de exigent cu sine însuși și cu textele sale, Franz Kafka a publicat, în timpul vieții, destul de puțin. Mai exact, între 1913 și 1924, anul morții sale, au apărut „Fochistul – un fragment” (1913), „Contemplare” (placheta, deși datată 1913, a apărut însă în 1912; formată din 18 povestiri scurte, a fost printată în doar 800 de exemplare), „Metamorfoza” (1915), „Verdictul” (1916), „În colonia penitenciară” (1919), „Un medic de țară” (1919) și „Un artist al foamei” (1924). Franz Kafka, însă, nu a cunoscut cine știe ce succes cu povestirile sale, adevăratul său succes fiind postum. Ce-i drept, „Procesul” și „Castelul”, piesele sale de rezistență, au apărut după moartea lui Kafka, datorită lui Max Brod. Să nu uităm, de altfel, și „Jurnalul”.

Citește și Proza postumă a lui Franz Kafka

Să nu subestimăm, însă, valoarea prozelor scurte ale lui Franz Kafka, cel puțin egală cu cea a romanelor postume. Nu doresc să fac în acest text o exegeză a acestor proze, au făcut-o alții cu asupra de măsură, ci voi lăsa aici pentru cei interesați câteva impresii fugare și, pentru mai multe detalii, pe lângă exegezele din afară, recomand excelentul volum „Franz Kafka”, din 1968, scris de un intelectual rasat, Radu Enescu, nume uitat acum, dar care merită readus în atenție, mai ales că a făcut parte, alături de Radu Stanca, I. Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Cornel Regman și Șt. Augustin Doinaș, din selectul Cerc Literar de la Sibiu.

Despre povestirile din „Contemplare”, pentru connaisseurs, adevărate flash fiction, nu aș putea scrie prea multe, și aș trimite cititorul la postume, mai ales la bucata „Descrierea unei lupte” (1909-1910), care a avut cel puțin două versiuni și din care găsim fragmente în mai multe povestiri din această plachetă. Aș sesiza prezența temei celibatului, mai ales în „Nefericirea celibatarului”, o temă obsedantă pentru Kafka, omul care vedea adevărata împlinire doar în căsnicie, în întemeierea unei familii. Mircea Ivănescu trimite, în acest caz, la o altă postumă, „Blumfeld, un holtei mai bătrâior”. Cu toate astea, o căsnicie, ca și un loc de muncă, nu-ți lasă loc pentru scris, iar scrisul, pentru Kafka, era esențial, literatura fiind singurul element cu adevărat vital pentru scriitorul praghez. Iată paradoxul cu care acesta s-a luptat o viață întreagă. A ales scrisul, alegere pe care nu și-a iertat-o niciodată. Aș mai preciza că ediția de la Humanitas Fiction reproduce și câteva traduceri ale lui Paul Celan din „Contemplare”.

Din impresionismul din „Contemplare”, să plonjăm în stilul direct, frust, din „Verdictul”, povestire considerată de Kafka o trecere spre o altă etapă a scriiturii sale. Textul schiței datează încă din 1911, cum stă mărturie „Jurnalul” autorului. În fapt, prin absurdul ei, mai exact prin absurdul relației tată-fiu, nuvela face trimitere explicită la figura tiranică, legiuitoare, a tatălui. De altfel, relația este detaliată în faimoasa scrisoare către tată, scrisă în 1919.

În „Fochistul”, povestire care constituie primul capitol din romanul neterminat „America”, îl avem pe Karl Rossmann, un tânăr de 17 ani, trimis de părinți în America, după ce acesta a avut o relație cu o servitoare din care a rezultat un copil. Pe vapor, în timpul debarcării în America, Karl întâlnește un fochist persecutat de șeful lui – șeful fiind, așa, ca detaliu picant, un român pe nume Schubal. În același timp, pe același vapor, își întâlnește unchiul, un bogat senator american, în fața căruia încearcă să-i ia apărarea fochistului. La un prim nivel, interpretarea este una simplă, și pornește tot de la relația tată-fiu. Senatorului, un substitut al tatălui, Karl îl preferă pe neîndreptățitul fochist. Aș mai preciza că tot în această nuvelă avem prima descriere, cred, a unui act sexual într-o proză de Kafka, descriere care surprinde într-o oarecare măsură teama și dezgustul autorului, care, în ciuda aparențelor, frecventa, pare-se, bordelurile și a avut câteva relații cu femei plasate sub categoria lui socială – tatăl său deținea un magazin și era un negustor onorabil, cu ceva avere.

„Metamorfoza”, un anti-basm, cum a fost numit de unii critici, descrie transformarea lui Gregor Samsa în insectă și suferințele acestei transformări. Samsa, un comis-voiajor dedicat firmei, preocupat să obțină banii pentru el și familia lui, descoperă, în noua sa înfățișare, adevăratele sentimente ale familiei sale în ceea ce-l privește, o descoperire deloc plăcută. Imaginea tatălui care îl împinge pe Gregor cu un baston înapoi în camera lui sau îl rănește lovindu-l fără milă rămâne întipărită în mintea cititorului. Familia nu-l iubește sub forma de insectă, putem vedea aici o transfigurare a calității de scriitor, ci ea doar „trebuie să-l rabde” și să-l ascundă lumii. Aș adăuga aici interpretarea lui Radu Enescu, care pune transformarea lui Samsa pe seama dorinței acestuia de a avea, în defavoarea împlinirii sale ca om, așadar în defavoarea dorinței sale de a fi: „Cine vrea cu orice preț să posede încetează de a mai fi o ființă activă, deci o posibilitate ce se poate realiza, devenind un posedat… Samsa s-a transformat într-o realitate definitivă, și-a încheiat existența liberă prin osificarea sa, prin carapacea sa cheratinoasă… Vrând să posede, este la rândul său posedat… Așa îl și consideră familia sa, drept un mijloc care provoacă avuție. Raportul dintre Samsa și familie este reciproc. El vrea să aibă, dar și familia îl are. Din moment ce nu mai poate avea, nici familia nu mai vrea să-l aibă și îl condamnă, îl elimină”. Bineînțeles, interpretarea de mai sus are limitele ei și este doar una dintre posibilele interpretări ale nuvelei, așa cum precizează și Radu Enescu. În fond, interpretarea ar fi parțial corectă dacă nu ar fi viciată de teoriile leninist-marxiste cărora autorul monografiei despre Kafka a trebuit să le plătească tribut.

„Colonia penitenciară” este, într-o oarecare măsură, o povestire atipică lui Kafka, în care scriitorul praghez a imaginat o mașinărie de tortură care l-ar fi făcut mândru și pe însuși Sade. Mașinăria respectivă nu avea alt scop decât să tatueze pe spatele condamnatului, până când acesta murea după o agonie prelungită, porunca pe care o încălcase. Ce atrage atenția în această povestire este lipsa unui proces care să ateste vina condamnatului („Un proces ar fi fost inutil”, spune unul dintre personaje). De altfel, știm asta din „Procesul” – unde chiar dacă există, procesul este, prin absurdul și caracterul lui abscons, inutil. Nu întâmplător, iată, povestirea este invocată deseori în relație cu critica acerbă a regimurilor totalitare, unde nu există cu adevărat procese, ci doar condamnări. Radu Enescu, de altfel, în plin regim comunist, nici nu insistă în exegeza sa asupra acestei povestiri.

În încheiere, o să mă opresc la povestirea „Un artist al foamei”, publicată în 1924, după moartea lui Kafka. De o stranietate aparte, prin detașarea cu care este redată povestea artistului al cărui singur talent este să se înfometeze zile în șir spre satisfacția amatorilor de spectacole extreme, povestirea este o parabolă complexă. Avem aici, pe de o parte, suferința ca satisfacție, dar și ca dezamăgire. Dar, nu în ultimul rând, și ca penitență, vom vedea înspre final, când aflăm secretul tenacității artistului. Foamea este o formă de viață, nu o alegere, așa cum și pentru Kafka literatura este, cum o recunoaște și el însuși în „Jurnal”, dar și în corespondență, o formă de viață, nu o alegere. Ea este admirată de public, dar nu este prețuită în adevăratul sens al cuvântului. În cele din urmă, publicul vrea să vadă nu suferința și, implicit, capacitatea de a o transforma în artă, ci viața în deplina ei putere – să admire frumusețea mușchilor, nu a oaselor care străpung pielea unui suferind. Mai ales acum, în zilele noastre, preferăm să nu ne batem capul cu eșecurile și suferințele din cărți, ci să admirăm pe Facebook sau Instagram instantaneele foto și video ale celor care în aparență au reușit în viață doar prin structura lor fizică solidă și vitală. În același fel publicul din proza lui Kafka preferă să admire o panteră neagră vitală, care impresionează prin musculatura ei, decât un om care se înfometează zile întregi doar pentru că acesta este singurul lui talent. Un talent, totuși, macabru, trebuie s-o recunoaștem. Kafka, în cele din urmă, nu este un scriitor ușor de digerat, la fel ca artistul său din povestirea de mai sus.

Franz Kafka, „Metamorfoza. Integrala prozei antume”, traducere de Mircea Ivănescu, ediție îngrijită de Cristina Cioabă, Humanitas Fiction, 2017