Femei văzute de la o fereastră germană

Rosina, Polina, Carina și Fatima – (semi)estetica de grădină și disciplina muncii în puncte cardinale

Apare pe terasa ei aproape în fiecare dimineață, e serioasă și rapidă, udă florile, îndepărtează orice fir de praf și în general orice e străin de ce e natural în vasele cu flori sau pe balustrade, așază și reașază ea știe ce, eu nu mă prind, face și desface destoinic tot ce e de făcut și desfăcut destoinic. Uneori ajungem una în fața celeilalte, ne zărim prin ferestre și aș da să o salut, dar rana din pulpă nu mă lasă și nici timp nu am, nu știu cum, dar schimbă direcția privirii și nu apuc. Are ceva care mă ține la distanță, o privire ageră, dar și ferită în același timp, o alură de vulpe vigilentă. E mică de statură, balconul o înghite, după ce își încheie treburile, în minte îmi rămân nuanțe de roșcat și alb, gustul de stafide și concluzia că hărnicia nu e o opțiune, ci e o trăsătură sistemică. I-am zis Rosina.

Polina locuiește la parter. La șapte și jumătate, din două în două zile, își îngrijește terasa rutinier. Gesturile sunt aceleași, întâi șterge de praf, în aceeași ordine, îngerii de ghips din grădină, apoi adună frunzele din mica porțiune de gazon, dispare sub pergolă și reapare, în fine, deja știu (de la Rosina) că face și desface rapid și destoinic tot ce știe că trebuie făcut etc. Momentul meu preferat: scurtul răgaz pe care și-l oferă pentru a contempla îngerii de ghips care veghează curați și lustruiți din colțurile grădinii. O cioară de bronz așezată deasupra streșinii contemplă și ea, cât se poate de estetic. Polina are un suflet sensibil (moștenit, cu siguranță), dar și o îndârjire mândră, exersată, de imigrant care a învățat bine lecția teutonă.

Terasa Carinei dă spre miazăzi, așa că ea iese în general serile să aibă în grijă de florile, tufele, iazul și broaștele țestoase de ghips care îi împânzesc grădina. Are sorț și ustensile adecvate. Zâmbește când ne vedem, iese la alergat la fânețe. E italiancă la origine și, ca orice femeie cvincvagenară din spațiul romanității occidentale de rit nou, face sport, yoga, activități comunitare, mănâncă mediteraneean, dar puțin, dacă nu chiar vegan, asta când nu postește intermitent. Știe că germanii iubesc Italia și asta transpiră prin toții porii.

Fatima are cea mai mare grădină dintre toate, bălăriile cresc până la cer, în anumite zile (la întâmplare, totul sub hazard) încearcă să le smulgă stând pe vine, săpând cu degetele și așezând cu palmele pământul în mici brazde, are o logică a ei (o pune mirodenii?) după care face mici răsaduri, în alte zone buruienile o înghit, o estetică a haosului pune stăpânire pe viețile noastre, important e să găsim poteca, o mașină cu aripa lovită (a unuia dintre membrii numeroși ai clanului emigrat în bloc) parazitează curtea, Fatima e ambițioasă și, cu puterile neajutate nici de taurul, nici de vulturul etc. pentru că e musulmană, a schimbat după micile ei puteri fața harababurii buruienoase din generoasă grădină inutilă. A și plantat două mănunchiuri de flori galbene. Le văd de sus, ca pe niște oaze de ordine în dezordine. Fatima pare septuagenară, poartă încă pakistanezul salwar kameez, cred că îi e dor de locul natal pe care pare că îl invocă mut când așază brazda cu palmele. Atunci brățările clinchetesc și păsările cântă. Are cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată de la vreo fereastră. Non-grădina ei crește noapte de noapte din șoapte.