Transfer (fragment de roman) (I)

Încă o noapte de odihnă profundă petrecută la motelul din Viena. Încă un mic dejun suedez copios, unde lupii tineri ai haitei valahe își fac provizii în buzunarele marsupiale. În ziua a treia avem noroc: s-a deschis Muzeul de Istoria Artei, Luvrul vienez. La intrare ni se face o reducere de grup şi, în plus, ni se recunoaşte și legitimaţia românească. Întrucât timpul nostru e limitat, cam două ore şi jumătate, renunţăm la colecţiile de sculptură şi artă decorativă, la arta egipteană şi orientală pentru a putea vedea maeştrii şcolilor de pictură europeană. Italienii Tiţian, Veronese, Tintoretto, Perugino, Giorgione şi Mantegna, apoi olandezii şi germanii Bosch, Van Eyck, Dürer, Bruegel cel Bătrân, Rubens, Rembrandt; şi să nu-i uităm pe spaniolii Velasquez și Murillo.

Un mozaic european al şcolilor şi stilurilor. Un Babilon al amatorilor de artă unde se adună toate seminţiile, oameni de toate vârstele şi culorile. Totul a început pe la 1770, când Iosif al II-lea şi-a mutat colecţiile de tablouri de la Hofburg în palatul Belvedere pentru a răspunde revendicărilor, tot mai numeroase, ale amatorilor de artă, instituind intrarea liberă în ciuda protestelor custozilor şi a unor artişti, nemulţumiţi ca plebea să tulbure contemplarea în linşte a operelor de artă.

Bruegel m-a fascinat întotdeauna, dar nicăieri nu i-am văzut atâtea lucrări mari şi importante: Vânători în zăpadă, Nuntă ţărănească, Jocuri pentru copii şi Turnul Babel. Tata le-a spus adolescenţilor din grupul nostru să se gândească, atunci când privesc aceste tablouri cu anecdotica lor subtilă şi obscură, la universul lui Creangă şi al lui Rabelais. Şi la peripeţiile lui Till Eulenspiegel. Nu avea cum să ne explice acolo că omul medieval nordic, primitiv şi gotic, nu fusese încă asimilat de spiritul reformist al Renaşterii. Lăsăm grupul în urmă și privim fascinați toate detaliile, un nou prilej pentru tatăl meu să-și manifeste admirația cu voce tare:

– Pieter Bruegel călătorise în Italia în condiţiile vremii sale, făcând tot felul de ocoluri şi popasuri, şi e de presupus că a înţeles lecţia acestei arte. Aici ar fi descoperit intimitatea peisajului pe care îl pune mereu să povestească până în cele mai mici şi bufone detalii. Modul religios şi mitic îl atrag prea puţin şi asta pentru că asimilase lecţia evului fantastic de la Bosch. Căruia, însă, îi întoarce spatele la timp, refugiindu-se în lumea reală, atât de puţin exploatată în epocă. E un homo ruralis, cu o concepţie sănătoasă, pragmatică, dispus să asculte şi să povestească. S-a spus despre el că are un interes echilibrat în a-i asculta atât pe oameni, cât şi pe copaci, cu acea naivitate populară, dar şi cu spontaneitate şi umor. Rupe armonia tabloului cu o mulţime de centre de interes, periferice, absconse şi subversive. Şi încurcă intenţionat planurile, făcând trimiteri polemice la stilurile picturale din vremea sa. E un bun explorator al memoriei colective pe care o particularizează într-un fel unic.

De aceea, ne întrebăm amândoi, consternați, privind Jocuri pentru copii, cum e cu putinţă să numeri sutele de odrasle care se joacă, să distingi micile lor jucării, să te înveseleşti împreună cu ei, să poţi asculta flecărelile şi bârfele gospodinelor adunate în grupuri sau care îi şterg pe copii la nas. Sau care mătură pragul uşilor. Să-i poţi întovărăşi cu o privire înduioşată pe oamenii simpli care umblă în sus şi în jos cu căruţele şi cu uneltele lor, să poţi în acelaşi timp să cuprinzi activitatea generală, colcăitul dezordonat al tuturor acestor grupuri umane atât de umile, să recunoşti în larma confuză râsetele şi plânsetele, toate strigătele, toate chemările, întâmplările şuşotite la urechi.

Ne despărțim de Bruegel ca de un Moş Nichifor Coţcariul care ne fascinează prin poveştile lui, dar care are în continuare de lucru – ca să-şi întreţină gloria – şi ne alungă, presat de timp și de muză, în vecinătatea altor capodopere.

*******

Când să trec bulevardul spre Gheorghe Lazăr, una dintre cele mai contrastante străzi ale „Micii Viene”, ghici cu cine mă întâlnesc? Cu poetul de pe strada Episcopiei, ultimul poet cu adevărat autentic al Aradului. Avea brațul stâng bandajat într-o fașă cu pete roșii. Gârbovit și mic de statură, parcă își calcula pașii. Îi măsura cu precizia cu care își cântărea versurile. Nu e uşor să prinzi formula poetului. Să-l prinzi într-o formulă. Pentru că nu se poate opri la un stil. Le râvneşte pe toate. Nu are încredere în nici unul şi de aceea visează să le spulbere. Poetul hașiot vrea să ia în posesie lumea. Pe care lume vrea să o tocmească în versuri. Să-i dreseze un proces verbal.

Se ambiţionează, asemenea lui Napoleon (învingătorul de la Wagram), la care nu face nici cea mai mică aluzie în textele sale, decât în titlul unui volum. Acesta ar fi portretul autorelui sado-masochist care vrea să dărâme idolii, să spargă legile. Recunosc că mi-a trebuit multă vreme să-l înţeleg. (Aici au contribuit din plin răbdarea de fier și bonomia tatălui meu.) Agresiunea lui verbală şi digresiunile cu iz cioranian pot fi descumpănitoare. Cu timpul, am realizat că modul său de a se raporta la ceilalţi oameni care trăiesc după norme burgheze e un soi de exerciţiu sadic.

– Bună ziua, domnule Haș!

– O, ce onoare, domnule Mocuța! Nu v-am văzut de mult!

– Cum o mai duceți? Doamne, ce ați pățit la braț?

– Ce să pățesc? Am avut un mic accident. Am trecut printr-un geam uriaș pe care nu l-am văzut. Putea fi mai rău.

– Vai de mine… Fiți mai atent.

– Eu am fost atent, dar votca din capul meu îmi spunea: du-te drept, că mergi bine! Acum să vedem, problema e că se vindecă tare greu.

– Ei, ați scăpat dumneavoastră din multe, ieșiți și din asta.

– Ieșim, fiecare pe unde putem, până nu mai ieșim. Îmi amintesc de tatăl dumneavoastră. Ar fi trebuit să mor înaintea lui, dacă lumea asta ar fi avut vreun sens. Îmi e tare dor de dânsul.

Mi-am șters transpirația de pe frunte. Era o zi toridă.

– Da, și mie. Dumnezeu să-l ierte.

– Ce!? Nuuu! El nu a făcut rău nimănui ca să aibă nevoie de iertare. Dumnezeu să fie iertat, pentru că a luat de lângă noi un asemenea om minunat!

Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii.

– Mi se întipăreşte tot mai mult în amintire ca un poet cu surâsul amar, a continuat. Care tot timpul vrea să ştie ce face. Doct, liniştit, apt, obstinat sincron. Cine ştie-n ce scop? Constant rece trebuie să fie privirea liniştită a lumii. Văzusem cândva, într-un film, un om căruia îi luase foc casa. Oricare altul ar fi luat-o un pic razna. Omul din filmul meu stingea impasibil teribilul incendiu, dar nu oricum. În timp ce-l stingea mai şi lua notiţe, făcea înregistrări, fotografia şi filma. Nu mai țin minte acum titlul filmului.

– Cred că e vorba de Sacrificiul, de Andrei Tarkovski.

– Poate tocmai aceasta este penibila condiţie umană, strict optimistă. Tatăl dumneavoastră îi aparţine. Să știți că și eu l-am pierdut pe-al meu, a rostit grav. Moartea tatălui ne îndreptățește să vorbim despre Dumnezeu și despre iad cu un plus de credibilitate. Altceva nu ne-a mai rămas oricum, dragul moșului.

– Cum nu? răspund indignat. Ne-au rămas cărțile lui. Știu că e un clișeu, dar eu i le răsfoiesc atunci când mi se face foarte dor de el și, pentru câteva clipe, mă simt mai bine.

– Cărțile adună praf. Nici măcar pe dânsele nu le putem duce cu noi după moarte.

– Să înțeleg că nu credeți în supraviețuirea prin scris? E surprinzător și contradictoriu să aud asta, de vreme ce ați publicat în urmă cu ceva timp volumul Lectura de apoi. Sau e doar un moft poetic titlul, nu neapărat un crez?

S-a gândit câteva clipe, apoi a zis:

– A vorbi de supraviețuire înseamnă să trăiești după viață, adică după moarte. Acum e prematur. Exista o vreme când oamenii tot visau la eternizare, chiar credeau în ea și se osândeau pentru veșnicie. Acum, o atare supraviețuire mi se pare de-a dreptul amuzantă, cu toate acareturile ei. Mă și mir că nimeni n-a înțeles de ce am dat eu un titlu Lectura de apoi. Altfel, titlul acesta își poate adjudeca vreo câteva înțelesuri.

– Bine, bine, dar atunci de ce simte omul nevoia să scrie, să lase o urmă, o dâră? E orgoliu, disperare, speranță? Poate un gest absurd?

– Este câte ceva din toate, domnule Mocuța. Dar și un pic de nu știu ce. Ca să fie mai sexy. Restul e istoria umanității. O știm și singuri.

– V-am luat cu întrebări prea grele pentru ora prânzului. Ce mai fac Leac și Khasis, v-ați mai întâlnit cu ei?

– Trebuie să fiu lipsit de o anume discreție pe care, în scris, mi-o aprecia Mircea Ivănescu, marele poet, înțelept și traducător, ca să mă pronunț în legătură cu vestitul poet V. Leac. De Khasis, ce să zic, nu l-am văzut de mult timp, dar aud că are succes. Îmi plăcea de el, pentru că, asemenea mie, în copilărie, creștea într-o vreme iepuri de casă. Sunt bătrân și antipatic, nu se mai împrietenește nimeni cu mine.

– Sunteți o figură! am râs. O figură rebelă, de când vă știu!

– Rebel n-am fost niciodată, dragul meu. De eram, le dădeam multora cu rebeliunea în cap.

– Ei, prea vă ascundeți în spatele unei politeți exagerate. Nu vă recunosc. Azi sunteți modest precum melcul când se retrage în cochilie.

– Modestia nu-i deloc rea, să știți. Cunoașteți celebra inscripție de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi?

M-am scărpinat în creștetul capului.

– „Cunoaște-te pe tine însuți”?

– „Nosce te ipsum!”. Da. Cam așa zicea Socrate, marele prieten al umanității. Pe atunci el era optimist. Nu știa că umanitatea e o chestiune care, una-două, poate deveni derizorie. El n-avea fizică, doar metafizică. E foarte bine să te cunoști pe tine însuți, așa ignorant cum ești. Să știi că nu știi nimic. Administrația nu are sens. Bani plătiți degeaba unor funcționari inutili. Care ne rod pe noi, ne ucid. Niște paraziți.

Mi-am șters din nou fruntea de sudoare.

– Nu doar administrația, din păcate, am replicat. Mai toate instituțiile. Eu joc într-un scenariu kafkian azi. Am venit la concursul de transfer, dar cel mai probabil nu voi lua nimic. Mă plimbă inspectoarele dintr-un capăt în altul al orașului, de la o școală la alta, doar ca să-mi demonstreze că ele dețin puterea absolută. Iar puterea absolută, vorba ’ceea, corupe în mod absolut, nu-i așa?

– Ceaușescu n-o murit, numa’ un pic s-o hodinit! Nu sună asta ca un clopoţel fermecat, argintiu, prin ceaţa densă a timpului? Nu descreţeşte frunţile, nu aduce oare un zâmbet fugar pe buzele, altfel de-o severitate clasică, ale Înaltei Comisii?

– De-ar aduce zâmbete, măcar… și nu senzația că te afli în fața unui pluton de execuție. Din păcate, majoritatea șefilor de instituții care se îndreaptă acum spre vârsta pensionării sau au depășit-o, dar în mod fabulos, încă profesează, sunt rodul unor vremuri de tristă amintire. Sunt curios cum ați reușit, slobod la gură cum vă știu, să treceți prin acel regim, prin UTC-ul literar și artistic de altădată? Cum era printre adulatorii regimului care, nu-i așa, profitau din plin?

– Domnule profesor, nu prea m-am ținut cu activitățile literar-artistice uteciste. Nu-mi stă în obicei să adulez regimurile. Profitorii au dus-o foarte bine. Ei sunt de mai multe feluri. Și mai trăiesc și azi. Nu am și n-am avut darul profitului. După ce ne-a maltratat zeci de ani cu imaginea „Cenaclului Flacăra” unde, cu voie de la cenzură, se dădeau texte până atunci interzise, folosindu-le în interesul propagandei naţional-comuniste, un anume tovarăș, cu figura sa pătrăţoasă şi slinoasă şi cu greutatea de suină – aluzie la autoflagelarea din decembrie ’89 când a recunoscut în faţa camerelor de luat vederi: „Sunt un porc!” – păşea până nu demult cu pasul său vioi pe toate meridianele, din America până-n China, răspândind fiori din lumina progresului românesc. Bine că ne-a lăsat în pace, acum e fericit în adevăratul rai comunist. Pentru moartea lui, sunt dispus să-i mai iert lui Dumnezeu din păcate…

*******

Lui Dumnezeu, din păcate, nu-i arde de foiala de la începutul acestui mileniu, unde zumzăie camerele de filmat digitale şi unde fulgeră bliţurile aparatelor de fotografiat. Te frapează curiozitatea deferentă a asiaticilor numeroşi şi neastâmpăraţi, pe care ghizii îi adună cu sunete ascuţite de ţignal sau cu mici steaguri pe care le flutură deasupra capului. E aici un spectacol al culturilor celor mai diferite, înghiţit şi bine digerat de stomacul încăpător al acestui muzeu viu, cu tablouri vivante, care dovedeşte încă o dată rezistenţa artei în faţa timpului. Un timp răbdător, indiferent, faţă de cel drămuit şi neliniştit al căutătorilor de capodopere.

Dacă nu eşti pregătit să le întâmpini ca un adevărat iniţiat, dacă nu ţi-ai format ochiul cu albume şi studii care încearcă să le epuizeze misterul şi frumuseţea, poţi trece pe lângă ele ca vodă prin lobodă sau ca un recenzor conştiincios care mai bifează un muzeu, un artist sau un tablou în agenda lui încărcată. Sau ca mine. Fără referințele enciclopedice primite de-a gata de la tatăl meu, fără cultura pe care și-a însușit-o din toate albumele de artă și jurnalele de călătorie buchisite, aș fi fost și eu un trecător oarecare printr-o mare capitală a lumii. El vizitase deja toate locurile acestea dinainte să ajungem aici. Cu mulți ani înainte, prin ochii și cuvintele altora.

– Muzeul de artă, își continuă el pledoaria în timp ce consultă ghidul de buzunar, e o invenţie europeană care desprinde statuia sau pictura de mediul propriu căruia i-a fost destinat. Muzeul contribuie la desfiinţarea simbolurilor religioase. Contemplaţia în faţa unui sfânt sau a lui Crist într-o biserică dispare în muzeu, unde opera respectivă suportă concurenţa unor lucrări într-o atmosferă neutră sau chiar ostilă. Modul de receptare devine, de o sută de ani încoace, tot mai cerebral şi Malraux nu se sfieşte să spună că o galerie de artă poate deveni la fel de absurdă „ca un concert cu un program prost alcătuit, la care lucrările se cântă fără pauză”. Cât priveşte Viena, până în secolul al XVII-lea doar călătorii distinşi aveau acces la colecţiile de artă din incinta palatelor. Abia în secolul următor Galeria Imperială a început să primească vizitatori, în schimbul a 12 guldeni per grup, o sumă enormă pe vremea aceea.

Astăzi, dacă stăm și ne gândim bine, parcă asistăm din nou la tendinţa de a transforma intrarea la muzeu într-un privilegiu. Doar că din cu totul alte motive.