Literomania vă propune, la „Cartea săptămânii”, un volum de poeme de Gérard de Nerval (n. 22 mai 1808, Paris-d. 26 ianuarie 1855, Paris), numit simplu „Poesii”. Volumul a apărut în 1979, la Editura Univers, și conține un grupaj de poeme din opera lui Nerval ((pe numele său adevărat Gérard Labrunie) în traducerea lui Leonid Dimov (cu ilustrații de Octav Grigorescu). Poemele fac parte din volume ca „Odelettes” (1834) sau „Les Chimères” (1854), iar ceea ce-l face aparte este traducerea lui Leonid Dimov – cunoscut doar ca poet, mai puțin ca traducător. Reluăm, așadar, în acest număr câteva poeme de Gérard de Nerval, în traducerea lui Leonid Dimov, însoțite și de o notă a acestuia, plasată la începutul cărții. (Literomania)
„Stihul lui Gérard se bucură de un nu știu ce incantatoriu pe care instrumentele inevitabil grosiere ale traducerii îl pun în primejdie. Cum, însă, ediția aleasă a fost îndrăgită de mine odată cu versul, cum, Nerval o spune, «Orice spirit înfăptuiește în viață două opere: opera de om viu și opera de nălucă», m-am încumetat a tălmăci versul lui Gérard, lăsând ambiguitatea să-mi fie însoțitoare (mélancolie este oare Melancholia lui Dürer?), dar încercând a nu mă îndepărta cu o iotă de sensul întrevăzut al stihului.
Funambulescă încercare. Nădăjduiesc că cititorul va ține seama de povârnișurile unde echilibrul meu a fost pus în cumpănă și va adăogi dramul de indulgență pe care acest soi de tălmăcire îl clamează.” (Leonid Dimov)
Notre-Dame de Paris
Ce veche-i Notre-Dame, poate va sta, iabrașe,
Și va-ngropa Parisul ce l-a văzut în fașe.
Peste-un mileniu, timpul, acest greoi temei,
Cum face-un lup cu boul, îl va clinti-nainte,
Nervii-i de fier suci-va, apoi, cu mòlcom dinte
Va roade, fără grabă, bătrânu-i os de stei.
Mulțimi de inși veniți de prin întreaga Terră,
Această, contempla-vor, ruină austeră,
Și, visători, citi-vor din cartea lui Victòr…
– Atunci credea-vor că bazilica străveche
O au zărit precum era, fără pereche,
În fața lor suind ca umbra unui mort!
Boieri și valeți
Boierii de-altădată, uitați în vreun roman,
Voinici cu frunți de bou și cu figuri dantesce,
Cu trupul învelind schelete gigantesce,
În glie rădăcini însfredeleau: noian.
De-ar reveni la viață, la vrerea cam ciudată
Să-și vadă purtătorii eternelor lor nume,
Rasă de Laridoni, pierdută într-o lume
Foind lângă miniștri, târâtă, degradată,
Ființe fără șiră, scrobite, moi orbeți: –
Ar ști, desigur, inșii acei, de stirpe veche,
Că de demult în sângele lor făr’ de pereche
Odraslele-au turnat un sânge de valeți.
Stihuri aurite
Ei bine! Totul simte!
Pitagora
În liber gând, biet Om, te crezi fără rival
În lumea unde viața-i oriunde, și-n unghere:
Faci ce dorești cu tot ce-ți șade în putere,
Dar universu-i lipsă din sfatu-ți seniorial.
Te-nchină-acelui spirit ce zace-n animal,
Nu-i floare ca Naturii suflet să nu-i ofere,
Misterul unei dragosti în fier zace, de ere;
Da, «totul simte», totul stăpân îți e, total!
Nu-i murul orb, te teme că-ntruna te privește:
Materia, chiar ea, c-o vorbă s-a străpuns…
N-o înjosi la cazne punând-o neghiobește!
Ades, în ins umbratic un zeu șade ascuns;
Și, ca un pui de ochi sub pleoape ca sub fetre,
Vechi spirit pur dospește sub scoarța unor pietre.
Sonet
El a trăit când vesel ca pasărea-n bunget,
Pe rând, ba iubitor, ba tandru-n nepăsare,
Când trist precum Clitandru, în vis și-ntunecare.
La ușa-i auzi-ntr-o zi un sunet net.
Era chiar Moartea! Aibe, îi zise-atunci, răbdare,
Să-l lase punct a pune la ultimul sonet;
Apoi se-ntinse singur și fără tulburare
Cu trupul numai tremur în recele sipet.
Era de felu-i leneș, istoria deduce,
Lăsa să steie-n sticle cerneli, să se usuce.
Voia să știe tot, nimic n-a tâlcuit.
Și când sosit-a clipa, ca de-un plictis surprins,
Într-un amurg iernatic, suflarea i s-a stins
Și dus a fost, zicând: La ce am mai venit?
Poeme din volumul „Poesii” de Gérard de Nerval, traducere de Leonid Dimov, Editura Univers, București, 1979
Scrie un comentariu