Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Cei de neatins
Alexandra Sonu
La școala unde am învățat am fost instruite să ne rugăm zilnic, de mai multe ori pe zi. Nu era o școală catolică, sau de măicuțe, ci doar o școală de fete de la țară, cu o influență puternic ortodoxă, pe stil rusesc. Majoritatea profesoarelor purtau taior maro, făcut pe comandă la singurul atelier de croitorie din sat, unde lucra o croitoreasă care își făcuse practica la Moscova, și știa să taie doar drept și pe lung în stofa groasă și închisă la culoare, adusă cu Dacia Papuc de la bulgari. Tunsorile aproape cazon le dădeau un aer dictatorial, dar crucile masive din aur purtate la gât, peste gulerul aspru și rigid al cămășilor închise până la ultimul nasture le făceau să arate ca niște preotese-soldat, pogorâte la noi în sat să ne izbăvească de păcate. Îmi înfigeam unghiile tăiate prea scurt, din carne, în palme, de fiecare dată când la orele de educație familială ni se reamintea că femeile prin natura lor sunt niște curve. Eva a distrus bărbatul, pe Adam, și de atunci bărbatul prin sexul lui are un drept divin dat de la Dumnezeu să stăpânească femeia și să îi stăvilească apucăturile. Pe noi ne învățau asta la școală, cum să ne comportăm. Eram educate în ciuda naturii noastre păcătoase. Eram educate pentru că ne născuserăm păcătoase. Frica și rușinea îmi creșteau în piept de fiecare dată când ni se reamintea asta, dar știam că prin rugăciune o să fiu și eu iertată și purificată, ca și preotesele-soldat, care nu mai erau femei. Știam că Dumnezeu ne vede și știe ce facem, și le spune în vis preoteselor-soldat ce am făcut și ce am gândit și ele ne plezneau cu rigla palmele, și de-aia toate sângeram o dată pe lună, era modul lui Dumnezeu de a ne ierta și de a ne curăța de păcate. Toate eram păcătoase, pentru că știam că toate sângerăm. Eu știam că sângerez pentru că mă duceam pe furiș la biblioteca din centrul satului, unde citeam cărți care nu erau recomandate de Biserică, și pentru că eram prietenă cu Lina, care era rusoaică, dar era țigancă. La școală toate fetele eram românce sau rusoaice, niciodată țigănci, pentru că erau considerate păgâne. Nu aveam voie să rostim acel cuvânt, păgân, pentru că așa erau invitați diavolii să își facă rostul cu noi noaptea. Pe țigănci le inițiau mamele lor de mici să dea în cărți și să blesteme, să facă și să desfacă cununii, dar mai ales le învățau pe alte fete cum să nu rămână gravide cu bărbații lor. Eu citisem în cărți despre asta, dar nu știam ce înseamnă și îmi era teamă că o să fiu pedepsită aspru. Pentru că Dumnezeu le vedea și le știa pe toate, și Dumnezeu cel mai tare urăște curvele și pe cei din afara satului.
Satul nostru se afla la marginea unei păduri dese, la capătul căreia locuiau cei de neatins. Erau bogați, și din familii bune, și copiii lor nu mergeau la școală, ca noi, erau școliți acasă, de profesori particulari care au absolvit Universități în Franța sau Anglia, nu în Rusia, ca profesoarele noastre. Mie îmi spuneau părinții mei atunci că cei de neatins locuiesc în continuare lângă sat pentru că dețineau pădurea, și dealurile din jur, și munții din depărtare, și cerul de deasupra noastră, dar că totul era degeaba, că nu îl puteau deține pe Dumnezeu, și Dumnezeu nu îi iubea pentru că se iubeau între ei. Eu nu i-am văzut niciodată, că nu veneau în sat, nu știam cum pot arăta niște oameni așa bogați, niște oameni din afara satului. Mi-i imaginam blonzi, cu ochi albaștri, ca personajele din cărțile pe care le citeam. Și-atât. Nu le puteam construi chipul mai departe de atât. Erau niște elemente abstracte vieții mele, la acel moment, și nu-mi ocupau niciun fir de gând, mai ales când eu încercam din răsputeri să mă umplu doar de Dumnezeu și să învăț să fiu o nevastă cuminte care își face bărbatul fericit. Trebuia să scap de obiceiul de a merge la bibliotecă să citesc dacă urma să fiu o soție supusă, pentru că literatura non-religioasă era un păcat mare, și deja îmi era teamă că nu mai e cale de întoarcere pentru mine. Gândurile astea m-au făcut atunci să decid că o să returnez revistele de literatură interbelică și toate cărțile pe care le ascundeam sub pat la bibliotecă, și apoi să nu mai calc pe acolo. Ca să-mi țin promisiunea, îmi puneam mereu „Biblia” în geantă, sperând că, știind că e acolo, arzând, o să mă ajute să țin calea dreaptă.
Biblioteca era mereu goală, nu avea cine să vină acolo, deși era o clădire frumoasă, care servise drept refugiu puținilor tineri intelectuali din sat din anii ’30, înainte să fim ocupați de ruși. Se mai spunea în sat că cei de neatins sunt urmașii celor de atunci, regaliștilor, dar că erau așa bogați încât ar fi putut să cumpere toată Rusia, dacă ar fi vrut. Dar nu au vrut, așa că i-au cumpărat pe cei din partidul local, care i-au lăsat în pace. Eu am întrebat-o pe Lina odată dacă știe de ce nu au plecat din țară, dacă sunt așa bogați, și mi-a spus că cică toată bogăția din Est nu reprezintă nici un strop din ce găsești în Vest. Lina știe asta pentru că verișorii ei reușiseră să treacă zidul, și i-au trimis o scrisoare unde îi spuneau asta, după care nu a mai auzit nimeni de ei. Când mă gândeam la Vest, îmi venea în minte Marele Gatsby. Marele Gatsby era Vestul. Și eu aveam acces la Vest doar la bibliotecă, dar acolo erau păcatele, și acolo mă aștepta Iadul, așa cum îmi spuseră preotesele-soldat. Fetele cuminți citesc „Biblia” și fac mătănii, și se roagă în genunchi până fac vânătăi, pentru că așa se curăță de păcate. Știam că Dumnezeu e iar supărat pe mine pentru că aveam genunchii plini de vânătăi. Îmi era rușine când se vedeau pe deasupra ciorapilor când mi se ridica fusta sau stăteam jos, și de rușine mama îmi făcea fustele din ce în ce mai lungi și mă punea să port dres de lână. Așa știa toată lumea că nu sunt bună.
Alexandra Sonu s-a născut în București, dar din 2014 locuiește în Anglia, unde inițial a plecat pentru studii și apoi a rămas pentru viață. A absolvit Facultatea de Studii în Umanism, secția
Criminologie și Psihologie, și apoi un Master în același domeniu, timp în care a lucrat ca bibliotecară la biblioteca facultății. Iubirea pentru cărți și literatură a împins-o până în Winchester, unde a lucrat ca bibliotecară pentru doi ani și a activat ca editor pentru „Alfred Journal”. Scrie proză scurtă de câțiva ani, iar majoritatea prozelor sale au fost publicate în Literomania, dar și în „Nume de cod: Flash Fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019).
Scrie un comentariu