„Critica «vizibilului» și literatura” de Jean Ricardou

În acest număr al Literomaniei, vă invit să citiți un eseu semnat de teoreticianul francez Jean Ricardou, „Critica «vizibilului» și literatura”. Lectura rândurilor semnate de Jean Ricardou nu este una ușoară, teoreticianul francez fiind unul dintre teoreticienii de bază ai Noului Roman și, de asemenea, membru al faimosului Tel Quel. Susținător al teoriei romanului productiv, conform căreia romanul modern trebuie privit ca o aventură a scriiturii, a tehnicii, și nu ca o formă de creație, Jean Ricardou pare unul dintre acei teoreticieni dificili și chiar foarte arizi pe alocuri. Cu toate astea, am riscat și am propus editorilor Literomania rândurile lui Ricardou apărute în revista „Secolul 20” (nr. 200, 9/1977), în traducerea semnată de regretata Irina Mavrodin. (Bozz)

Jean Ricardou

Critica „vizibilului” și literatura

Dacă, deci, așa cum s-a remarcat de nenumărate ori, literatura ne face să vedem mai bine lumea, ne-o revelează și, într-un cuvînt, o critică, aceasta se întîmplă exact în măsura în care, departe de a oferi un substitut, o imagine, reprezentare, ea este capabilă, în textualitatea ei, să-i opună un cu totul alt sistem de elemente și de raporturi.

Orice tentativă naturalistă care (în numele unei doctrine a expresiei sau din ipostaza unei fascinante sinteze retrospective) ar vrea să substituie obiectului descris simulacrul unui obiect cotidian se înșală de două ori. Ea ignoră pe de o parte, după cum am văzut, funcția producătoare a literaturii, iar pe de altă parte acest corolar: funcția ei critică.

Astfel, în mod paradoxal, riguros exercitată, descrierea este adversarul cel mai serios al naturalismului. Orice autor ce vrea să suscite iluzia violentă a realității trebuie să restrîngă aptitudinile analizei descriptive. Reducînd totdeauna primejdioasa alegere descriptivă, producătoare și critică, la pura ilustrare a unui sens definit cu claritate în prealabil. Balzac, de exemplu, după cum știm, a izbutit de nenumărate ori aceasta. Iată de ce și-a însușit teoriile lui Gall și Lavater: ele îi îngăduiau, înaintea oricărei descrieri, să determine sensul unui chip. Să ne amintim de portretul lui Michu din „O afacere tenebroasă”.

Cîndva va trebui să inventariem nenumăratele procedee prin care romancierii sînt adeseori ispitiți să eclipseze și să reducă rolul producător al scriiturii.

Orice dorință de a opri în loc literatura, la o dată sau la alta, este un simptom de caducitate. A înălța această inaptitudine la rangul de principiu înseamnă a oferi obscurantismului puterile unei instituții. Criticii restrictive ce se sprijină pe un consum retardatar i se opune o critică retrospectivă, definită prin producția actuală: aceea pe care literatura, în fiecare moment, o exercită asupra literaturii.

Într-o intervenție la Colocviul consacrat problemelor criticii (de la Cerisy), Jean Rousset observa: „Critica lui Proust este o critică de suprapunere a operelor. El întrebuințează, cred, acest termen în legătură cu Hardy. Este, într-adevăr, o metodă extraordinar de fecundă și el e unul dintre primii care o folosesc sistematic. Acum este folosită curent, și chiar de către cei care nu se reclamă de la Proust [..]. Numai el a putut să vadă acest lucru; această critică nu e cîtuși de puțin științifică, ea implică intuiția acelui subiect particular care este Proust.” Dar această intuiție, noi știm, nu este inexplicabilă: ea este reversul critic al unuia dintre principiile producătoare din „În căutarea timpului pierdut”. Fiecărei suprapuneri de nivele menită să pună în evidență puncte comune, îi corespunde procedeul metaforei structurale, în care un punct comun face să comunice nivele variate. Proust și-a descoperit intuiția critică în activitatea exercitată asupra textului […].

Prin exercitarea ei, literatura suscită în bibliotecă neîncetate perturbări. Ea duce la îmbătrînirea academismului contemporan. Cum se numesc toți acei mărunți scriitori, monumentali în succesul lor de atunci, despre care Sainte-Beuve a pomenit atît de mult în ale sale „convorbiri”, în care nu prea este vorba de Baudedaire? Nu mai știm. Din cauza textelor lui Baudelaire, sînt perimați. Și tocmai printre cărțile pe care glorioasa filozofie aeronautică a lui Saint-Exupéry le-a pus în umbră, trebuie să le căutăm pe cele care sînt pe cale de a-l face uitat. În ceea ce privește trecutul, pe de altă parte, sfîșiind ceața culturală, literatura dezvăluie ciudate constelații dimpreună, cu, totdeauna, întunecații lor aștri. Suprarealismul: Sade, Swift, Fourrier, Lichtenberg, Lautréamont, Rimbaud, Brisset, Roussel. „Noul Roman”: Flaubert, Poe, Proust, Joyce, Roussel, Kafka, Borges. „Tel Quel”: Dante, Sade, Lautréamont, Mallarmé, Roussel, Artaud, Bataille. Numai academismul, prin definiție, ignoră această permanentă reevaluare. Nu „Iliada” poate să explice romanele „Persoane” sau „Numere”, de exemplu. Ci romanul lui Baudry sau Sollers pot îngădui o nouă lectură a textului lui Homer.

În sfîrșit, ficțiunea, după cum am văzut, are două mobiluri contrarii: unul iluzionist, care tinde să reducă prezența textului, fascinînd cititorul cu întîmplări. Astfel, în Homer este ascunsă necesara succesiune descriptivă sub o întîmplătoare suită de gesturi. Pentru această diversiune, povestirea se vrea mai ales, conform formulei, scriitura unei aventuri. Invers, dacă se hotărăște să descrie o simultaneitate, Flaubert pune în aparență, pură de orice succesiune anecdotică, mișcarea descriptivă însăși. Pentru acest index, povestirea se oferă mai curînd ca aventura unei scriituri. Înțelegem acum că acțiunea critică a literaturii este legată de această lentă, dificilă, primejdioasă emergență. Fără îndoială, nici un text nu este cu adevărat omogen. Dar îi vom putea aprecia rolul în ceea ce privește punerea în evidență a scriiturii refulate, după importanța pe care o acordă diversiunilor sau indexurilor, pe scurt, locului pe care îl ocupă în raport cu conceptul de reprezentare. Din acest punct de vedere, trei tendințe ce se împletesc între ele se manifestă în text, care se poate defini prin cea mai influentă. Iluzionismul reprezentativ de stil balzacian. Tendința către autoreprezentare a „Noului Roman”, prin care povestirea, și anume prin intensul efect al compoziției în abis, ce răstoarnă funcția reprezentativă, se desemnează de nenumărate ori pe sine. Tentativa de antireprezentare practicată de „Tel Quel” și foarte sensibilă în „Persoane” și în „Numere”. Este, de exemplu, violenta înlocuire a personajului prin perfecte persoane gramaticale, rebele la orice apropiere reprezentativă. Semnificatul nu este în acest caz nicidecum refuzat (cum se grăbește să afirme Pingaud), ci doar supus cuvînt cu cuvînt, prin jocul scriiturii, unei permanente critici ce-l împiedică să se coaguleze și să ascundă activitatea care-l alcătuiește. Astfel, în centrul literaturii, scriitura este contestația însăși. Este evident că tocmai această putere critică este sever ocultată în literatura travestită.

„Funcția critică” (în „Tel Quel – Théorie ďensemble” – 1968)

În românește de Irina Mavrodin