Concurs de cronică literară

Începând cu numărul 320-321 al Literomaniei, vă propunem o rubrică nouă și un concurs de cronică literară pentru tinere/tineri!

Considerăm că – așa cum e cazul prozei sau poeziei – și cronica literară presupune experiență pentru a fi cu adevărat profesionistă. Cu cât viitorul critic/cronicar literar (nu avem încă un feminin pentru meserie) începe mai devreme exercițiul în acest domeniu, cu atât șansele să devină mai târziu profesionist(ă) sunt mai mari. Așadar, ne-am gândit să le/să-i încurajăm, printr-un concurs, pe acele tinere/acei tineri dornice/dornici să-și exprime în scris, cu argumente și într-un mod nuanțat, opiniile despre cărțile citite din literatura română sau străină contemporană.

Condiții de participare:

Vârsta între 15-30 de ani
Textele trebuie să aibă între 5.000-8.000 de semne
Cărțile cronicate pot fi cărți de literatură română sau străină (eseu, proză, poezie), apărute în ultimii cinci ani

Cronicile primite la redacție (pe adresa de mail literomania2017@gmail.com) vor fi publicate în cadrul noii rubrici și, la finalul fiecărei luni, redacția va desemna o câștigătoare/un câștigător; premiul va fi în cărți din colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a Editurii Humanitas.

Vă așteptăm!

O monografie a vulnerabilității: „Fragil” de Simona Goșu

Mara Ioana Zaharia

Șorțuri albastre brodate cu mac roșu, căni de ceai umplute mereu pe jumătate, rujuri ce au conservat în sideful lor forma buzelor unei mame-farmaciste… toate aceste nuclee de viață, de zbateri perpetue între pereții vulnerabilității m-au făcut să mă opresc asupra volumului de proză scurtă „Fragil”, semnat de Simona Goșu, cu un presentiment straniu. Până în momentul de față, este singura carte ce m-a forțat să-mi inventariez ciorchinii de frici, să-i sortez după cât de sărate mi-au fost lacrimile înăbușite în pumni și să-mi ordonez alfabetic temerile. Cu alte cuvinte, citind povestirile, am avut impresia că stăteam continuu cu un bisturiu în mâna stângă și că, întocmai ca un chirurg începător, îmi disecam propria persoană, îmi treceam sub ochiul convergent al lupei toate acele tăceri din copilărie, toate lucrurile pe care lumea adultă le-a sădit violent în sufletul meu, rănindu-l, dinadins sau fără să-și dea seama, cu absurdități mature.

După cum sugerează și titlul, microuniversurile țesute de Simona Goșu se intersectează toate în acel punct vișiniu al fragilității, fiecare culminând cu momentul când pare să se rupă ceva, când o bilă de sticlă pare să se spargă în miriade de cioburi hexagonale: o alăptare deformată din fașă, un hamster prins între pat și saltea, o străbunică ce-și spune ultima rugăciune la lumina unui bec. Și, la final, te întrebi în derivă: „Cine-i aprinde un fitil de lumânare acelei fetițe care mirosea urât, dar care recita cu o voce atât de caldă Luceafărul?”. De multe ori privind prin ochi de copil, poveștile capătă, inevitabil, un dramatism bolnăvicios. Aluziile din discuțiile adulților sunt prematur ingerate de către cei mici și răstălmăcite în mod eronat. Ca cititor, ești martor la o fisurare a spiritului ludic, presimțind, cu inima strânsă într-o menghină de grâu copt, cum aceste erodări se vor înmulți, cum se vor lungi ca niște brațe în jurul copilului, zdrobindu-l într-o îmbrățișare morbidă. Deja întrezărești cum viitoarea femeie se va învinovăți constant pentru moartea străbunicii, cum va păstra crâmpeie din vorbele răutăcioase ale vecinei, care, făcând „pe bona”, gusta mereu dintr-un lichid oțetit, în care pluteau rămășițe zbârcite de struguri. Cu un nod în piept, te întrebi cum se va simți când va conștientiza că „menajera tatei” fredonase un cântec pe care nu ar fi trebuit în ruptul capului să-l învețe fetița de altădată? Și câte și mai câte straturi de subînțelesuri și de subtilități care, apelând la forță brută, s-au strecurat în mintea celui mic și-au dormitat liniștite în subconștient până la maturitate!

Toate aceste lucruri care nu se văd, toate bălțile pline de mormoloci, în care copila și mama și-au adunat frustrările, neliniștile și superstițiile, sunt discret inserate, autoarea reușind, cu o precizie de anestezist, să dea glas durerii ce pare să se propage de la o generație la alta și să dezvolte mai multe mutații. E zdrobitor în cât de multe povestiri se relevă instabilitatea mamelor, nesiguranța lor cu privire la propriul corp și, mai ales, gândurile obsesive ce le fac să cedeze și, într-un final, să-și lase fiica la vreo pensionară cu fire negre în jurul gurii, ca ele să meargă în voie la acei „doctori de frumusețe”. Ceea ce te frapează ca cititor este că trăiești cu senzația că știai de dinainte poveștile Simonei Goșu, că, în forme mai mult sau mai puțin similare, ai văzut aceste familii disfuncționale, aceste disperări maternale perindându-se, la un moment dat, sub ochii tăi. Țin și acum minte fiorul care m-a încercat când am citit „Negresa”, căci, în ignoranța mea de adult, uitasem uneori cât de răi și veninoși eram cu alți copii, cum spiritul de turmă ne orbea într-atât, încât ajungeam să râdem batjocoritor de cei care erau diferiți. Și totuși, n-aș putea spune că lumea copiilor este lipsită de candoare, doar că, treptat, începe să preia iritarea caustică a celor mari. Chiar în „Lumina”, Alina imită anumite purtări ale bunicii față de străbunica ei, în ultimele pagini atitudinea fetei părând să fie încărcată de o răutate care, cu siguranță, nu-i aparținea. Este ca și cum o furie primitivă, germinată în străfundurile unei generații de mult apuse, ar fi luat temporar controlul asupra celei mici, care, inconștientă, transformă un cântecel vesel într-o incantație a doliului: „Am o fetiță mică, așa și așa, și lu’Mica i-e frică, așa și așa”. Astfel, cruzimea se împletește cu o hipersensibilitate frântă, cele două anulându-se reciproc și lăsând în urma lor o dâră nevrotică și-un gust de cireșe amare. Trecând de ultimele rânduri din fiecare povestire, rămâi cu o apăsare în zona omoplatului drept, având senzația că, pe nesimțite, cineva s-a agățat de umărul tău, înfigându-și ghearele în el și așteptând ca ceva dinăuntrul tău să izbucnească și să provoace o paralizie a raționalului. Indefinit, te întrebi cât de coruptă poate fi lumea în care trăim dacă are îndrăzneala să azvârle cu bulgări de moloz în acea corolă ingenuă ce înconjoară copilăria, câte șiraguri de țurțuri se lasă aninate de sufletele celor mici! Și când te gândești că un singur cuvânt aruncat la nimereală poate duce la rostogolirea inocenței și la cristalizarea unei precocități ieșite din comun!

Scriitoarea adună toate aceste rotocoale de cicatrici și le presară în prăpăstiile dintre cuvinte cu o atât de ingenioasă delicatețe, încât Răul, ce mocnește încă de la început în convorbirile părinților și-n insinuările vecinilor, iese la iveală abia la sfârșit, doar că, printr-o minuțioasă tehnică a disimulării, acesta pare să se îndulcească, lăsând loc unei nostalgii a Binelui. Limbajul împrumută, pe alocuri, tonuri naive, marcate, pe de-o parte, de candoare și, pe de altă parte, de o așteptare încordată, de o inexplicabilă teamă că realitatea adulților va prinde din urmă copilul lăsat de izbeliște pe scara blocului: „Vină la noi, copil bun, vină […] musafirul nostru”. Nu cred să fi explorat până acum un volum de proză scurtă care să fi mușcat atât de brutal din cititor, fără însă să lase vreo rană necoagulată în carnea sa. Cred că această mascare a violenței se realizează printr-o neîntreruptă retezare a omniscienței, detaliile fiind parțial omise, invitându-l, în acest fel, pe naratar să umple golurile și pauzele dintre neliniști, incertitudini și regrete. Fără să ne dăm seama, suntem cei care reîntregim un puzzle, care rătăcim într-o lume de semne și minuni, de aluzii și răutăți rostite cu o inconștiență terifiantă în fața copiilor, pentru a dibui acel miez putred ce amenință să violenteze copilăria și să desfigureze maternitatea nefastă.

Debutul Simonei Goșu aduce pentru prima dată în proza scurtă românească o veritabilă monografie a vulnerabilității în toate aspectele ei. Povestirile par să curgă una după alta într-o logică numai de ele știute, completându-se mozaical în subînțelesuri și intimități, creând, în consecință, un conglomerat de întâmplări ce-și confecționează cuiburi în mintea noastră și ne obligă să trăim, de acum încolo, cu amintirea lor, întocmai cum protagonista din „Negresa” n-a putut uita în veci acele lucruri mărunte, aparent neînsemnate, din viața ei: „nu mi se șterg din minte, mă fac să tresar și azi, de parcă doar eu le mai știu pe lumea asta, de parcă ar putea să-mi folosească vreodată la ceva”. Acesta este și sentimentul pe care l-am încercat când am ajuns la ultima filă a volumului. Simțeam cum fiecare nucleu narativ, împreună cu personajele și frustrările lor, avea să viețuiască nestingherit în memoria mea, ca și când eu aș fi fost aceea care le-a trăit.

„Fragil” constituie, prin urmare, o retrezire a durerii colective, a acelei tăceri pe care sufletul și-o suprimă rușinat. Câtă intuiție se află în aceste pagini și câte lacrimi reprimate udă acum cotorul, coperțile și viitorul strâmb al toboganelor de cauciuc din spatele blocului…

Mara Ioana Zaharia
19 ani