„Dintele rupt” de Pedro Emilio Coll

Vă propun în acest număr al Literomaniei o proză scurtă, „Dintele rupt”, de Pedro Emilio Coll (1872-1947), eseist, prozator, diplomat, unul dintre scriitorii care au pus bazele modernismului în literatura venezueleană. La noi, proza a apărut în revista „Secolul 20” nr. 7-8 (iulie-august 1961), în traducerea semnată de Tudor Mușatescu și Rodica Teodorescu. Atașez și prezentarea autorului, nesemnată, de la începutul povestirii, în care nu se specifică, de exemplu, că Pedro Emilio Coll ar fi un precursor al avangardei în Venezuela, însă ni se spune că în proza sa este prezentă „o fină ironie la adresa suficienței burgheze”. Mai adaug că ilustrația povestirii este semnată de artistul plastic și graficianul H. Guttman (Harry Guttman) care a plecat dintre noi în 2015. (Bozz)

Scriitorul venezuelan Pedro Emilio Coll (mort în 1947) este un maestru al genului scurt. În povestirile lui, concise și pline de miez, este prezentă totdeauna o notă de fină ironie la adresa snobismului, a suficienței burgheze, a prostiei ce se ascunde sub un aspect solemn și important.

Schița pe care o publicăm mai jos a fost luată din volumul „Antología del cuento venezolano” („Antologia povestirii venezuelene”) întocmit de Guillermo Meneses.

Pedro Emilio Coll

Dintele rupt

La doisprezece ani, pe cînd se războia cu alți puștani, Juan Pena a fost lovit, peste gură, cu o piatră; sîngele l-a podidit imediat, spălîndu-i jegul de pe bărbie, iar – unul dintre dinți – i s-a rupt, rămînînd aidoma unui dinte de fierăstrău.

Din ziua aceea, a început epoca de aur a lui Juan Pena. Imobil, cu privirea pierdută în gol, fără să gîndească la ceva, a început să-și mîngîie și să-și lingă – fără încetare – dintele crestat.

Din cauza aceasta – din zgomotos și pus pe harță cum era – a devenit tăcut și calm.

Părinții lui, sătui pînă-n gît să tot audă plîngerile vecinilor și ale trecătorilor – victime ale pervesităților lui Juan – și care epuizaseră pînă atunci, toate mustrările și pedepsele cu putință, erau – acum – stupefiați și alarmați, din cauza subitei și radicalei transformări a odraslei.

Juan nu scotea nici un cuvînt și rămînea ceasuri întregi, ca o stană de piatră, într-o atitudine de perfect extaz, în timp ce acolo – în misterul gurii închise, limba lui mîngîia dintele infirm, fără ca proprietarul să gîndească la ceva.

– Pablo! Copilul e bolnav! spunea mama soțului său. Trebuie să chemăm neapărat doctorul.

Și doctorul veni, grav și burtos, trecînd imediat la consultație: «puls excelent, poftă de mîncare excepțională, nici un fel de simptom de boală.»

– Doamnă! spuse, în concluzie, savantul, după o îndelungă examinare a pacientului. Conștiința mea profesională îmi impune să vă declar…

– Ce anume, domnule doctor, pentru numele lui dumnezeu, îl întrerupse înspăimîntată mama.

– Că fiul dumneavoastră este mai sănătos decît un măr sănătos, ceea ce este însă absolut indiscutabil, continuă el, cu voce misterioasă, este că ne găsim în fața unui caz fenomenal. Fiul dumneavoastră, doamnă, suferă de ceea ce numim noi, astăzi, «răul de a gîndi». Într-un cuvînt, fiul dumneavoastră, este un filozof precoce și, poate, chiar un geniu prematur.

În taina gurii închise, Juan își lingea dintele avariat, fără să gîndească la ceva.

Rudele și prietenii se făcură ecoul opiniei medicului – primită cu indescriptibilă bucurie de către părinții lui Juan. În curînd, în tot satul, începu să se vorbească despre admirabilul caz al «copilului minune» și faima lui crescu ca un balon umflat. Pînă și învățătorul, care îl considerase pe Juan, drept copilul cel mai greu de cap din localitate, se supuse opiniei generale, avînd în vedere că vocea poporului este glasul cerului.

Fiecare își susținea părerea, cu cîte un exemplu vestit: Demostene mînca moloz; Shakespeare era un băiețoi zurbagiu; Edison, etc., etc

Juan Pena crescu printre cărți deschise în fața ochilor săi, dar pe care nu le citea niciodată, preocupat numai de misiunea limbii sale, care continua să mîngîie fierăstrăul minuscul al dintelui sinistrat, fără ca proprietarul să gîndească la ceva.

Și o dată cu trupul lui, creștea și reputația sa de om cu judecată – înțelept și profund – nimeni neostenind să-i laude atît de minunatul său dar.

Ajuns bărbat, cele mai frumoase femei încercau să seducă și să cucerească, spiritul acesta superior, cufundat în adînci meditații, pentru cei care îl priveau, dar – care – în realitate, în tenebrele gurii, își lingea dintele estropiat fără să gîndească la ceva.

Trecură luni și ani și Juan Pena, fu deputat, academician, ministru și tocmai cînd urma să fie încununat președinte al republicii, un atac de apoplexie îl cuprinse mîngîindu-și dintele invalid, cu vîrful limbii…

S-au tras clopotele, s-a declarat un sever doliu național; în numele patriei înlăcrimate, un orator se jeli macabru, într-un discurs funebru, iar lacrimi vii și roze defuncte, acoperiră mormîntul marelui om care nu avusese timpul să gîndească vreodată la ceva.

În românește de TUDOR MUȘATESCU și RODICA TEODORESCU

Ilustrație de H. GUTTMAN