„Poezie și autobiografie” (fragment) de Costache Olăreanu

În ultimele săptămâni, România a cunoscut o perioadă tulbure, din perspectivă politică, dar și socială, o perioadă al cărei final este greu previzibil. Într-o oarecare măsură, aceeași atmosferă a dominat și primii ani de după Revoluția din decembrie 1989. În acest număr al Literomaniei, vă propunem un fragment din volumul „Poezie și autobiografie” de Costache Olăreanu (Cartea Românească, 1994), un fragment de jurnal în care sunt surprinse zile încărcate de tensiune, dar și de dezamăgiri amare. Costache Olăreanu a fost, după 1989, Inspector pentru Cultură al Municipiului București, director general în Ministerul Culturii și director al Editurii Fundației Culturale Române. Jurnalul din care face parte și fragmentul de mai jos a fost ținut între 20 februarie 1991 și 13 martie 1992, „adică perioada cât autorul a avut norocul să lucreze la Primăria Bucureștiului”. Cu atât mai mult, am spune, rândurile din jurnalul lui Olăreanu ar trebui să ne trezească interesul. (Literomania)

1991

Reiau jurnalul după aproape 40 de ani. Mai degrabă o încercare de a nu uita literatura, de a continua să scriu indiferent ce, dar pe o cale mai ușoară, mai la îndemînă. Și ce poate fi mai ușor de scris decît un jurnal?! Singurul regret e că nu l-am început mai devreme, din martie anul trecut, cînd o pură întâmplare a făcut să fiu numit „șeful culturii” pe București, post imposibil de închipuit pentru cine mă cunoaște cît de cît. Nu e zi să nu am noi semne ale posturii mele caraghioase de „șef”, un zîmbet ascuns pe fața multora, un fel de „Eu mă fac că cer, dumneata te faci că-mi dai” (deși cîteodată e vorba de zeci de milioane).

Cum dracu’ să-ți rezolve problema grevei mașiniștilor sau cea a afișajului stradal unul care a putut să serie o carte ca „Ficțiune și infanterie” sau alta ca „Dragoste cu vorbe și copaci”? Ce, ăstea-s titluri?! Chiar ieri, B. Fălticineanu, de la Teatrul Tănase, întîlnindu-mă pe Brezoianu, mi-a spus: „Am auzit că sunteți scriitor. Ce titlu grozav, ăla cu dragostea-n copaci! Precis e umoristic, nu?”. Ce să-i fi răspuns? Că e mai umoristic că eu mă ocup de monumentele de la Bellu? […]

Traseul, folosit de vreo două săptămîni: tramvaiul 41 pînă la Crîngași, apoi metroul pînă la Izvor. La prima oră, chemat de primarul Oproiu în legătură cu revista „Viața Capitalei” (fosta „Săptămîna”). Îmi cere să-i explic de ce pe frontispiciu scrie „organ al Primăriei Capitalei”. Îi spun că fostul primar Predescu dăduse o aprobare pentru cotă de hîrtie, aprobare care s-a transformat în „tutelă”, cu acordul tacit al cepeuniștilor. La 10:30 vine Pleșu, însoțit de Babeți (mulți din Primărie pronunță BABEȚII) și diverși reprezentanți ai unor uniuni și asociații de creații (Oroveanu, Parizescu ș.a.). Se discută despre spații și sedii. Primarul explică franc imposibilitatea acordării de noi spații (spune, printre altele, că foști proprietari cer despăgubiri pentru terenurile de sub „Casa Poporului”.) Schimb de replici între Pleșu și Caravia în chestia caselor de cultură. Ultimul îi tot trage cu cultura urbană și cu „cerințele” ei. O idee foarte bună a lui A.P.: să transforme casa de cultură a sectorului 2 (care ține de parohia Dichiu) într-un teatru experimental „Urmuz”, o fundație „Eugen Ionescu” și un club de jazz. Ei bine, C. să ia foc, nu alta. Dar unde se vor mai ține conferințe și coruri?! La despărțire, A.P. îmi reproșează că sînt moale și nu fac nimic pentru a-l pune la punct pe C. Cît de nedrept e! L-aș vrea în locul meu, să se lupte cu „piteșteanul”!

Și o știre într-adevăr proastă: Petru Creția a fost prins de cinci inși, aseară, în fața casei, și bătut.

* Continuă jurnalul lui Radu din „Rom. liberă”. Consemnează, pe 10 noiembrie 1980, că i-am telefonat seara ca să-i spun că am început „Avionul de hîrtie”. Of, ce vremuri fericite! Mă consolez cu gîndul că multe din întâmplările vieții mele din ultimii ani, de cînd nu mai țin jurnal, se vor găsi cîndva în însemnările lui Radu, Mircea, Tudor. Seara mi-e frig.

Ședință la Teatrul Tănase. V. Donose citește un rozuliu raport de activitate. Pare un om cumsecade, un moldovean așezat, deși n-aș putea spune că am uitat cu totul cum, cu ani în urmă, vorbea la radio de luminoasa „generație Labiș”, adică generația viitorilor lăudători. Cred că și el regretă spusele de-atunci. Mai vioi e șeful de orchestră Dan. A., care se plînge că n-au instrumente și că balerinele au cam obosit. Stau și ascult distrat. De cînd am intrat sînt cu ochii pe ușa de vizavi, cea care duce la biroul directorului adjunct. Îmi amintesc că acolo, în acel birou, prin ’64-’68, cînd lucram la B.C.S., m-am întîlnit de vreo trei ori cu securistul instituției.

Hera, șeful de cadre de la B.C.S., m-a chemat într-o zi în biroul lui. Acolo se afla un ins micuț, tânăr, care s-a recomandat a fi maiorul Popa. A arătat și o legitimație. Între timp, Hera se evaporase. „Am dori niște referințe despre Dumitru Negreanu” a început maiorul ațintindu-mă cu privirea lui profesionistă. „Vi le dau pe loc” am replicat. „A, nu, nu aici!” a făcut el. „Nu e locul potrivit. Ce-ați zice de Teatrul de revistă și umor”? La nedumerirea mea, a zis că e un loc foarte plăcut și că el se întîlnește și cu alți colegi de-ai mei. Pe de altă parte, Hera, revenit în birou, făcîndu-se că e foarte grăbit, ne-a expediat pe amîndoi cu un: „Bun, deci ați stabilit!”.

Și așa s-a făcut că a doua zi, după orele de serviciu, m-am prezentat pe Calea Victoriei. Am urcat, cu Popa precedîndu-mă la vreo zece metri, pînă în biroul pe care îl ațintesc acum. Ce voia maiorul? Să-i spun ce părere am despre colegul meu. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze. Mitică Negreanu încercase să scoată peste graniță, printr-o cunoștință, manuscrisul unei piese de teatru. I-am spus securistului, care îmi făcea impresia unui ins mai „spălățel”: „Domnule, în primul rînd habar n-aveam de chestia asta. Dar dacă zici dumneata, așa o fi. Însă altceva vreau să spun: îl cunosc pe Mitică Negreanu de mulți ani. E un băiat bun, cuminte, la locul lui, dar are și el un defect.” Popa își oprise răsuflarea. „Domnule maior, e complet lipsit de talent. Încearcă și el să scrie, am citit câte ceva, dar nema, nema talentul.Cum să vă spun, e un băiat cultivat, un tip fin, care își închipuie, ca atîția alții, că pot ajunge scriitori. Ei bine, nu!” Restul convorbirii s-a învîrtit în jurul acestei atît de importante probleme: poate fi sau nu poate fi Mitică Negreanu scriitor? Pe acest ton de badinerie s-a încheiat și întrevederea noastră.

În drum spre casă mă tot gîndeam că nu-i dracul chiar atît de negru. Simțeam o ușurare, pe coleg nu-l vorbisem de rău decît aparent (ei și ce că a vrut să expedieze peste graniță un manuscris literar, cînd nimeni nu-l poate lua în serios!?), pe de altă parte, socoteam că îmi făcusem și datoria de cetățean față de o instituție a statului. Ce imensă, cumplită iluzie! Pentru că încă de a doua zi „maiorașul” a pornit să mă tot sune la telefon, fie la birou, fie acasă, pentru a-mi propune o altă întîlnire. Vreo săptămînă am reușit să scap, pretextînd cele mai incredibile motive, inclusiv un deces în familie. Văzînd că îl tot refuz, Popa l-a pus pe Hera să mă cheme și să-mi atragă atenția să fiu „om serios”. La a doua întîlnire, tot în biroul directorului adjunct, n-a mai fost vorba de Mitică Negreanu, ci de un lucru aparent simplu: să fac o listă, o simplă listă, cu prietenii și cunoștințele mele din București. „Nu-i mare lucru, o listă, nu-i nevoie s-o semnați” mi-a rînjit el, întinzîndu-mi o coală de hârtie și un stilou. Cred că am scris vreo cincisprezece nume. A luat lista, a pus-o în geantă și mi-a spus că asta-i tot. Ia te uită, gîndeam eu, ce ușor am scăpat!

A treia întîlnire, cam după două săptămîni, a avut o cu totul altă montură; maiorul Popa era însoțit de un bărbat cam la 40 de ani, înalt, cu părul alb, care, fără nici o introducere, îmi spuse că a luat act de intenția mea de a colabora cu Securitatea Statului, că rămîne ca împreună cu „tovarășul maior” să stabilim toate datele colaborării și că el pleacă, dar are convingerea că totul e aranjat. Rămas singur cu Popa (nu apucasem să spun șefului său nici un cuvînt, atît de tare îmi luase piuitul), acesta începu a-mi vorbi de parcă lucrurile fuseseră de la început clare, iar ce mai trebuia să discultăm nu erau decît niște amărîte de detalii. L-am lăsat să vorbească, pe jumătate amuzat de fabulațiile lui. Cînd, în sfîrșit, a tăcut, l-am întrebat dacă vorbește cu mine sau cu altcineva, pentru că după cîte știu, n-am convenit nimic. La care el, făcîndu-se că scotocește în geantă: „Bine, dar ați uitat de lista pe care mi-ați dat-o?”. Deci, asta era! Dar ce putea reprezenta o simplă listă de nume? Doar ei știau cine-mi sînt prietenii sau cunoștințele. Pe acea coală de hîrtie nu mai scrisesem nimic altceva, nici măcar nu mă iscălisem. Cît de naiv eram! Puteau, foarte bine, după un timp, să arate acea listă cuiva și să spună că l-am pîrît cu ceva sau că am zis despre el cine știe ce, că voia de pildă să facă un guvern. Era scrisul meu? Era!

N-am fost om cîteva zile. Tresăream la orice apel telefonic, pe stradă aveam mereu senzația că sînt urmărit. Am scăpat numai datorită transferului de la BCS la Școala postliceală „D. Marinescu” (din spatele Casei Scînteii), unde un alt Popa, bănuiesc, m-o fi luat în primire, dar de la distanță, pentru că un alt securist nu m-a mai „contactat” de atunci, fiind considerat, pesemne, neinteresant.

Toate aceste lucruri mi le-am amintit azi, mi-a venit chiar ideea de a da un anunț în ziare pentru a-l întîlni pe fostul maior Popa (dacă ăsta i-o fi fost numele). O clipă m-am gîndit că dacă răspunde cumva de cultură, cine știe?, citește aceste rînduri și vine el singur la mine.

Seara se prezintă la TV noua stemă a Bucureștilor. Text destul de lung, după ce a fost modificat de vreo cinci ori.

Telefon de la Caramitru. Îmi cere 100 000 de lei pentru directorul Vlădescu, de la el, de la teatru, împrumutat Circului pentru a redresa situația (acum o săptămînă am iscălit prima și, sper, ultima decizie de destituire din viața mea: cea a lui Mihai C., numit director acum un an și care n-a făcut decît să zăpăcească pe toată lumea). Sînt atît de prost că nu-mi dau seama de glumă și-i vorbesc de imposibilitatea unei asemenea sume. Ce-o fi crezut despre mine? Situație foarte încordată în Golf. Rușii încearcă să medieze, mai mult pentru a salva pe Saddam Hussein, Terminat cartea unuia, N. Baciu („Yalta și crucificarea României”), mai cald afară deși zăpada e încă troienită la marginea străzilor și în intersecții.

În fragmentul de jurnal al lui Radu din „Rom. liberă” de azi, despre „Ficțiune și infanterie”. Ce să-i spun? Una mi-a comunicat la telefon după ce a citit (îmi amintesc și o expresie de-a lui: „Unele imagini îți vine să le pupi!”) și cu totul altceva a scris în jurnal. Să fi fost atît de prefăcut? Parcă nu-mi vine să cred. Cultura, de obicei, învăluie stările resentimentare, făcîndu-le greu de descifrat. Ce nu se poate nega e că era un excepțional cititor de literatură. „Meteorologia lecturii”, pe care unii n-au înțeles-o (Adrian Marino), este o astfel de probă. Mircea mă anunță de dimineață că și-a pus în aplicare o idee mai veche, aceea de a scoate o revistă în 50 de exemplare (la xerox). Îi promit o hîrtie bună, zisă de „decret”, pentru coperte. Culcare la 23:30.

La ora 5 (ora Bucureștiului) a început ofensiva terestră în Golf.

* O vorbă bună a lui Napoleon către Goethe: Nu mai avem tragedii pentru că fatum-ul a fost înlocuit de politică. Nici mistere nu mai avem, doar mizerii. Dar poți să nu faci politică în asemenea situație? Și eu mi-am zis că ar fi o crimă să stau în papuci (eram deja pensionar din 1 sept. ’89). Dar am făcut de-atunci ceva valabil? Greu de răspuns. La început, am crezut că inocența e o armă extrem de eficace. Veneam pe un post de conducere, cu responsabilitate imensă (buget de sute de milioane), cu „foști” dar și cu „reciclați” de la Revoluție încoace, și cu șansa de a fi păcălit cît ai zice pește. Toată viața am fost un funcționar umil (singura mea șefie a fost cea de președinte de bloc), pentru ca peste noapte să mă trezesc „ministru” peste București (funcție pe care au îndeplinit-o cu succes un Amza Săceanu, Ghiță Florea sau tovarășul Gheorghe, despre care aud că e în post la ambasada din Tokyo). Să zicem că această inocență mi-a folosit primele luni. Dar acum, cînd „foștii” au pornit la atac și „reciclații” se văd bine instalați în posturi, din inocent am devenit tîmpit. Cum să ții piept unei foste secretare de partid, care nu se lasă dusă nici în ruptul capului? Sau alteia, care mi-a spus că nu pleacă din postul de director adjunct nici cu minerii? Și cum naiba să-l dai afară pe un tînăr subordonat, aruncat de Revoluție într-un post important, și care scrie într-o adresă oficială: „Vă transmitem mulțumiri a priori”?.

Sînt anunțat că mîine va trebui să mă prezint la minister pentru „atestarea” pe post. Acum autobiografia se numește „Curriculum vitae”. Bineînțeles că am trecut în ea și că am fost ajutor mecanic în ’54 și că în ’82 am măturat curtea la „Timpuri Noi”.