„Viziunea împăratului” de Selma Lagerlöf

Vă propunem, în numărul dublu de sărbători al Literomaniei, la „Cartea săptămânii”, o povestire de scriitoarea suedeză Selma Lagerlöf, din volumul „Cartea de Crăciun”, apărut la Editura Humanitas în 2011, cu texte selectate și traduse de Liliana Donose Samuelsson și cu ilustrații de Ilon Wikland. Povestirea se numește „Viziunea împăratului” și a apărut pentru prima dată în volumul „Kristuslegender” (Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 1904). Lectură plăcută și sărbători frumoase, cu multe cărți bune! (Literomania)

Selma Lagerlöf

Viziunea împăratului

Asta se întâmpla pe vremea când Augustus era împăratul Romei, iar Irod — rege în Israel.

Se lăsă odată asupra pământului o noapte foarte lungă și sfântă. Era cea mai neagră noapte pe care o văzuse cineva vreodată, de parcă întreg pământul nimerise sub bolta unui beci. Nu mai puteai deosebi apa de pământ, nu mai știai pe unde s-o iei, nici dacă mergeai pe drumurile cele mai cunoscute. Și nu putea să fie altfel, fiindcă din cer nu venea nici un fir de lumină. Toate stelele rămăseseră în casele lor, iar frumoasa lună stătea și ea cu fața întoarsă.

Și pe cât de adâncă era negura nopții, pe atât de adânci erau tăcerea și liniștea. Apa râurilor nu mai curgea, vântul se oprise, nici măcar frunzele plopilor tremurători nu mai tremurau. Dacă te-ai fi dus la mare, ai fi văzut că valurile nu mai izbeau țărmul, și dacă te-ai fi dus în deșert, nu ți-ar mai fi scârțâit nisipul sub picioare. Totul era împietrit, înțepenit, ca să nu tulbure noaptea aceea sfântă. Nici iarba parcă nu mai creștea, roua nu mai putea să cadă, și florile nu îndrăzneau să-și răspândească mireasma.

În noaptea aceea, animalele de pradă nu erau puse pe vânat, șerpii nu mușcau, câinii nu lătrau. Dar și mai minunat era că nici unul dintre lucrurile neînsuflețite nu voia să întineze sfințenia acelei nopți cu fapte urâte. Nici o cheie de hoț n-ar fi putut deschide vreo ușă, nici un cuțit n-ar fi făcut să curgă sânge.

Și tocmai în noaptea aceea, un grup de oameni porniseră de la locuința imperială de pe muntele Palatin și se îndreptau spre Capitoliu, traversând Forumul. În ziua aceea, care acum tocmai se sfârșise, senatorii îl întrebaseră pe împărat dacă îngăduie să i se ridice un templu pe colina sacră a Romei. Dar Augustus nu-și dăduse consimțământul pe loc. Nu știa dacă ar fi fost pe placul zeilor să aibă și el un templu alături de-ale lor, și răspunse că voia mai întâi să aducă o ofrandă spiritului său protector, aflând astfel voința zeilor. Așadar, împăratul, însoțit de câțiva fideli, mergea să facă această ofrandă.

Augustus era purtat într-o lectică, fiindcă era bătrân și scările Capitoliului erau multe și anevoioase. Ținea singur în brațe colivia cu porumbeii pe care urma să-i jertfească. Nu-l conduceau nici preoți, nici soldați sau senatori, ci numai prietenii lui cei mai apropiați. În față mergeau purtătorii de torțe, ca să lumineze drumul prin bezna nopții, și în urma lui, sclavii cu altarul așezat pe un trepied, cărbunii, cuțitele, focul sacru și altele trebuincioase jertfei.

Pe drum, împăratul vorbea vesel cu prietenii lui, așa că nici unul nu băgă de seamă cât de nesfârșite erau tăcerea și liniștea nopții. Abia când ajunseră sus de tot pe Capitoliu, la locul gol ales pentru noul templu, își dădură scama că se petrecea ceva neobișnuit.

Asta nu putea fi o noapte ca toate nopțile, pentru că la marginea colinei văzură o ființă miraculoasă. La început li se păru că era trunchiul răsucit al unui măslin bătrân, pe urmă crezură că o statuie străveche ieșise la vedere din templul lui Jupiter. În cele din urmă își spuseră că nu putea fi altcineva decât bătrâna sibilă.

Nu mai văzuseră niciodată o arătare uriașă ca asta și atât de bătută de vânturi. Era o femeie înspăimântătoare. Dacă n-ar fi fost acolo împăratul, ceilalți ar fi luat-o la goană acasă, în culcușurile lor. „Ea e, bătrâna care are atâția ani câte fire de nisip sunt pe țărmul locului ei de baștină”, își șopteau unul altuia. „Oare de ce-o fi ieșit din grota ei tocmai în noaptea asta? Oare ce semn vrea să le dea împăratului și țării lui, ea, care-și scrie profețiile pe frunzele copacilor și știe că vântul duce prevestirea celui căruia îi este menită?” Erau atât de înfricoșați, că la cea mai mică mișcare a sibilei ar fi căzut toți în genunchi, cu fruntea la pământ. Dar sibila ședea nemișcată, de parcă ar fi fost lipsită de viață. Ședea pe vine, la marginea colinei, de unde, umbrindu-și ochii cu mâna, iscodea negura nopții. Ședea acolo de parcă dinadins se suise pe colină, să vadă mai bine ceva ce se întâmpla departe de tot. Putea să vadă și prin întunericul unei asemenea nopți!

Împăratul și însoțitorii lui băgară atunci și ei de seamă cât de adâncă era noaptea. Nu vedeau nici la doi pași. Și ce tăcere! Câtă liniște! Nici măcar o dată nu auziră susurul înăbușit al Tibrului. Dar aerul parcă voia să-i sugrume, sudori reci le apăruseră pe frunte și mâinile le erau țepene, neputincioase. Își ziceau că avea să se petreacă ceva înfiorător.

Dar nici unul nu voia să arate că-i e frică, și-i spuneau împăratului că era semn bun: natura întreagă își ținea suflarea, ca să salute un nou zeu.

Îl îndemnară pe Augustus să dea zor cu ofranda, spunându-i că sibila de aceea ieșise din grota ei și se suise pe colină, ca să-i salute spiritul.

Adevărul era însă că bătrâna sibilă, fiind atât de absorbită de ceea ce vedea, nici nu observase că împăratul venise pe Capitoliu. Cu sufletul, era dusă într-o țară îndepărtată, și acolo parcă mergea pe o câmpie întinsă. Dădea mereu cu piciorul de câte ceva, și credea că sunt smocuri de iarbă. Se aplecă să simtă cu mâna. Nu, nu erau smocuri de iarbă, erau oi. Pașii o purtau printre turme de oi adormite.

Văzu și focul ciobanilor. Ardea chiar în mijlocul câmpului. Se îndreptă într-acolo. Păstorii erau lungiți lângă foc și dormeau. Își puseseră alături ciomegele lungi cu care-și apărau turma de animalele sălbatice. Dar animalele acelea mici cu cozi stufoase, care se furișaseră pe lângă foc, nu erau șacali? Cu toate astea, păstorii nu-i alungau cu ciomegele, câinii își vedeau de somnul lor, oile n-o luaseră la fugă, așa că animalele sălbatice se lungiseră și ele să se odihnească lângă oameni.

Sibila vedea toate acestea, dar nu știa nimic din cele ce se petreceau în spatele ei, sus pe colină. Nu stia că fusese așezat altarul, că se aprinseseră cărbunii, că se presărase tămâie și că împăratul scosese din colivie un porunnbel ca să-l jertfească. Dar mâinile îi erau atât de amorțite, că nu izbuti să țină strâns pasărea. Cu o singură bătaie de aripă, porumbelul se eliberă și dispăru în întunericul nopții.

Atunci, curtenii îi aruncară o privire bănuitoare sibilei. Credeau că ea pricinuise nefericita întâmplare.

Cum să știe ei că sibila era dusă acolo, departe, lângă focul păstorilor și că acum tocmai deslușea un sunet slab care unduia prin tăcerea de mormânt a nopții? Ascultă o bucată de vreme sunetul acela, până când înțelese că nu era de pe pământ, ci venea de sus, din ceruri. Își ridică atunci ochii și văzu niste făpturi sclipitoare plutind acolo sus în noapte. Erau stoluri de îngeri care cântau minunat de frumos și roiau deasupra câmpiei întinse, căutând parcă ceva.

În timp ce sibila asculta muzica aceea încântătoare a îngerilor, împăratul se pregătea pentru următoarea jertfă. Își spălă mâinile, curăță altarul și primi al doilea porumbel. Dar cu toate că se strădui să-l țină cât se poate de strâns, trupul neted al porumbelului îi alunecă din mână și pasărea se înălță în negura nopții.

Împăratul era îngrozit. Căzu în genunchi în fața altarului gol și se rugă spiritului său să-i dea putere, să pună stavilă nenorocirilor pe care noaptea aceea părea că le prevestește.

Nimic din toate astea nu auzi sibila. Ea asculta cu tot sufletul cântarea îngerilor, care devenea tot mai puternică, și, până la urmă, căpătă atâta forță, că-i trezi și pe păstori. Se ridicară sprijinindu-se în coate și văzură o mulțime lucitoare de îngeri alb-argintii care zburau sus în întuneric, în cârduri lungi și legănate, ca păsările călătoare. Unii aveau lăute și viori, alții țitere și harpe, și cântul le era vesel ca râsul de copil și ca ciripitul ciocârliei. Auzind toate acestea, păstorii se ridicară și porniră spre orașul de munte de unde erau ei, ca să povestească despre toată minunea. Aleseră o potecă îngustă, șerpuită, și bătrâna sibilă se luă după ei. Și dintr-odată se făcu lumină sus pe munte. O stea mare, luminoasă se oprise chiar deasupra muntelui și orașul de pe culmi sclipea ca argintul sub strălucirea stelei. Cârdurile de îngeri zglobii se grăbeau într-acolo strigând de bucurie, iar păstorii își iuțiră într-atâta pasul, că aproape alergau. Ajunși în oraș, îi găsiră pe îngeri adunați deasupra unui staul în apropiere de poarta orașului. Era un loc ca vai de lume, cu acoperiș de paie, și înăuntru, în fund, stânca golașă a muntelui ținea loc de perete. Tocmai aici, deasupra acestui staul, strălucea steaua și se adunau tot mai mulți îngeri. Unii se așezară pe acoperișul de paie, alții pe stânca râpoasă din spate, alții încă pluteau deasupra, cu aripile întinse. Și sus, sus de tot, strălucirea aripilor limpezise aerul.

În clipa în care se aprinse steaua deasupra muntelui, întreaga natură se trezi la viață, și bărbații de pe Capitoliu nu putură să nu bage de seamă. Simțiră că un vânt răcoros, dar mângâietor, străbătea văzduhul, miresme minunate se răspândeau în jurul lor, copacii foșneau, apa Tibrului începea să clipocească, stelele străluceau și luna suise pe bolta cerească și lumina pământul. Iar din cer coborâră în spirală cei doi porumbei și se așezară pe umărul împăratului.

Când se întâmplă și minunea asta, Augustus se ridică însuflețit de o mândră bucurie, dar prietenii și sclavii lui căzură în genunchi.

– Ave Caesar! strigară cu toții. Spiritul tău te-a ascullat. Tu ești zeul de pe Capitoliu căruia ne vom ruga.

Și uralele pe care bărbații, în culmea încântării le aduceau împăratului răsunau atât de puternic, că bătrâna sibilă le auzi și se trezi din vedeniile ei. Se ridică în picioare acolo unde șezuse, la marginea colinei, și se apropie de oameni. Era ca și cum un nor negru ar fi urcat din prăpastie și s-ar fi prăvălit peste Capitoliu. Sibila era înfricoșător de bătrână. Părul aspru îi atârna în smocuri rare în jurul capului, încheieturile mâinilor și picioarelor îi erau umflate, iar trupul îi era acoperit de o piele înnegrită, tare ca scoarța de copac și cum nu se poate mai zbârcită.

Dar așa nemaipomenit de mare cum era, se apropie de împărat cu foarte mult respect. Îl apucă de încheietura mâinii, și cu cealaltă mână îi arătă ținuturile îndepărtate din Răsărit.

– Privește! îi porunci sibila, iar împăratul își ridică ochii și privi.

Văzduhul i se deschise în față și privirea lui putu străbate până în țara din îndepărtatul Răsărit. Și atunci văzu un staul sărăcăcios sub o stâncă râpoasă, și în pragul lui niște păstori îngenuncheați. Înăuntru, în staul, văzu o mamă tânără, îngenuncheată și ea lângă un copilaș culcat pe jos, pe un mănunchi de paie.

Degetele mari și osoase ale sibilei arătară spre acel copil sărman.

– Ave Caesar! spuse sibila cu un râs disprețuitor. Acolo se află zeul la care trebuie lumea să se roage sus pe Capitoliu!

Împăratul se dădu înapoi din fața ei, ferindu-se ca de un nebun.

Dar asupra sibilei se coborî puternicul spirit al profeției. Ochii ei încețoșați începură să ardă, mâinile i se întinseră spre cer, glasul i se schimbă de parcă nu mai era al ei, ci avea un răsunet și o forță de putea fi auzit în lumea întreagă. Și rostea vorbe ca și cum le-ar fi citit acolo sus, printre stele.

– Sus pe Capitoliu să fie preaslăvit cel ce va reînnoi lumea, sau Cristos, nu oameni slabi, muritori.

Și după ce rosti aceste vorbe se îndepărtă de bărbații înspăimântați, coborî încet-încet de pe colină și se făcu nevăzută.

Dar a doua zi Augustus ceru ca poporului să nu i se îngăduie cu nici un chip să-i ridice templul pe Capitoliu. Pe locul acela construi un lăcaș sfânt zeului nou-născut și-l numi „altarul cerului”, Ara coeli.

Din volumul „Cartea de Crăciun”, traducere de Liliana Donose Samuelsson, ilustrații Ilon Wikland, Editura Humanitas, București, 2011