Cabana (I)

Din locul brăzdat în ajun de roțile utilajului acum adormit, Dorin scruta masivul Bucegilor, încercând să ghicescă amplasamentul cabanei. Urmărea, prin clarul atmosferei limpezite de ploile primăverii, crestele și văile paralele ce se ofereau privirii lui stăruitoare. Știa că pe undeva pe acolo, mai jos de golul crestelor și pajiștilor alpine, se ascundea cabana ce, la momentul acela îi adăpostea familia și pe cei câțiva prieteni. Urcaseră de dimineață, urmând ca a doua zi să revină cu toții la casele lor.

În ciuda anotimpului – era deja luna mai – zăpada stăruia compactă și masivă acolo sus, învelind totul într-o strălucire ireală. La poale, și, cu siguranță, până departe, spre zarea îndepărtată din nordul depresiunii Bârsei, solul aproape că mustea în urma averselor din ajun.

De pe tabăra dintre Râșnov și Bran, făcea față cu greu rafalelor de vânt ce șuierau printre stivele micului șantier domestic ce se încropea între laturile ce delimitau proprietatea. Fusese invitat acolo de proprietari pentru o scurtă ceremonie, înainte ca lucrările de construcție să demareze.

Îi părea rău că nu se alăturase drumeților. Avea îndatoriri ce se aglomerau în special la sfârșit de săptămână. Împărțit între satisfacția datoriei onorate și regretul de-a nu fi împreună cu ai lui pe munte, privea în direcția acestuia, hotărât să-și focalizeze atenția cât mai în preajma locului unde, gândea el, s-ar afla cabana.Oricât de enervant se dovedea șuieratul, socoti că, alături de ploaia din ziua precedentă, rafalele înlăturaseră ultimele particule de praf ce mai puteau încețoșa peisajul. Își luă ca reper o mică cornișă ce străjuia intrarea în valea pe care o socotea a Mălăieștilor și, cu ajutorul imaginației, se trezi străbătând traseul până la destinație. Reveni apoi grăbit. Nu-și permitea reverii prea lungi cât timp se afla la slujbă.

Spre seară, ajungând acasă, își sună soția. De la o vreme o făcea rar. De câte ori se aflau departe unul de altul pentru mai mult timp, o lăsa pe ea să sune prima. La un moment dat, chiar primise reproșul că se dovedea nepăsător. Acum însă, dorea să afle cum este acolo, la cabană. La Mălăiești.

– E atât de frumos!

Bine, bine… frumos, frumos. Asta era clar. Dar ce era acest frumos? De fapt, stai! Venită din partea Adei, aprecierea dobândea mai multă greutate decât lăsa să se înțeleagă ca simplu enunț. Asta pentru că Ada se zgârcea de obicei când era vorba de laude. Dovedea lipsă de entuziasm în a livravorbe de bine. Rezerva ei aparținea unui soi de precauție față de provocările la bune oficii verbale. Lucrurile se schimbau când inițiativa îi aparținea. Devenea câteodată bombastică, în dorința de a-și convinge interlocutorii de extraordinarul unei persoane sau unei situații. Pradă exaltării în cazul propriilor opinii de valoare, revenea în matca temperanței atunci când era provocată de entuziasmul altcuiva, indiferent de subiectul în discuție.

Dorin nu se lăsa epatat de calificativele ei câteodată cu adaus de măsură dar nici nu dezarmaatunci când așteptările lui se cereau confirmate cu mai mult zel de soție.

– E atât de frumos, îi spusese ea la telefon.

– E bine că aveți semnal acolo.

– Ai noroc că ți-am putut răspunde. Nu e semnal peste tot la cabană. De fapt, ca să n-ai surprize, trebuie să te îndepărtezi puțin și să urci pe dâmbul de pe care traseul începe să coboare.

– Și cum e frumosul ăsta? Are ceva deosebit sau se înscrie generalităților oricărui peisaj montan?

Pentru a da conținut frumosului, Ada i-a făcut o descriere sumară. I-a vorbit de traseu, jumătate prin pădure, mai abrupt, jumătate alcătuit din cele trei poieni, urmate de deschiderea către platoul unde se află cabana. Apoi, panorama cu abruptul vestic al Bucșoiului, cu terasele ce duc către Omul, având în fundal Hornurile, cel mic inaccesibil și celălalt, practicabil, încheind cu Padina Crucii, aflată în dreapta.

– Data viitoare trebuie să vii și tu.

Era a doua oară când lipsea la apel. Prima dată, tot într-o primăvară, când David, băiatul lor avea vreo unsprezece ani, refuzase să se alăture gășcuței de opt inși ce urma să ia telecabina din Bușteni și a doua zi să se întoarcă pe Jepi. Refuzase datorită vremii urâte și poate, într-o oarecare măsură, gradului facil de dificultate, în lipsa urcușului pe jos. Asta la puțină vreme după ce începuse din nou să-și pună la treabă organismul sleit.

Revenise pe munte după mulți ani de sedentarism. Avusese noroc cu prietenii pe care și-i făcuse pe vremea când lucra la penitenciar. Marian, dispecerul coagulant al grupului, îl mustrase din prima:

– Padre, ce faci tu, sau mai bine zis, ce nu faci, o să-ți afecteze și mai mult sănătatea.

Începuse să meargă cu ei în drumeții. La început gâfâia și înjura pentru a-și face curaj. Le spunea celorlalți: Bă, pe mine să nu mă futeți cu tempoul vostru alert. Să vă fie clar. Eu sunt, și n-am ce-i face, veriga slabă.

Un timp s-a complăcut așa. Era un mod de apărare. Se simțea cât de cât protejat. Mai apoi, când și-a putut regla respirația în ritmul impus de efortul mușchilor, a început să pluseze, dorind trasee dificile.

De aceea, în sâmbăta aia ploioasă a refuzat să urce cu ceilalți.

– Cu cabina să urce paltonarii. Ce montaniarzi sunteți voi cu mijloace atât de frauduloase ca telefericul?

– Hai Dorin, îi spusese Ada. De ce nu vrei? Vine și David cu noi și s-ar simți mai bine cu ambii părinți.

Rămăsese acasă. Pe la orele 17 la Pro Tv apăruse știrea că opt persoane se rătăciseră între Caraiman și Coștila datorită ceții și că Salvamontul, deși apelat, nu putea face nimic datorită vizibilității aproape nule.

– Alo, Ada? Voi sunteți ăia?

– Nu. Noi mergem liniștiți către cabană.

– Care cabană?

-…

După întreruperea legăturii, Dorin a sunat la soacră-sa.

– Ei sunt, bineînțeles. Of, fata asta a mea n-a ascultat niciodată de nimeni. I-am spus doar să nu se ducă. Dar cu cine să te înțelegi?

A doua zi, Dorin nu i-a reproșat Adei minciuna. A vrut doar să afle cum a decurs toată aventura.

– Păi mă omule, avea vreun rost să te agităm și mai tare? Doar ți-am spus să vii și tu cu noi. Dacă n-ai vrut, acum ce mai contează?

– Contează, cum să nu conteze? Înțeleg că n-ai vrut să mă îngrijorezi. Nu înțeleg însă cum poți fi atât de naivă să crezi că o minciună mai străvezie decât palatul de cleștar m-ar fi putut liniști? Mai ales că ai avut și copilul cu tine!

– Important este că până la urmă am dat de stația meteo și peste noapte ne-am adăpostit acolo.

Amănuntele le-a aflat de la Marian, după câteva zile.

– Nu se vedea la doi metri. Ne era teamă să nu ne trezim pe buza prăpastiei. Când a început înserarea, am hotărât să-l băgăm pe David la mijloc și noi, ceilalți șapte, să ne culcăm în jurul lui și, cumva, să-l și acoperim cu trupurile noastre.

– Afară, în zăpadă?

– Tu n-auzi că nu se vedea nimic? Era alb peste tot. Mergeam încet, ținându-ne unul de altul să nu ne rătăcim.

– Și cum ați reușit să intrați în stația meteo?

– Când ne pregăteam să ne culcăm, printr-o spărtură din ceață am văzut că ne aflam exact sub releu. Stația era la mai puțin de zece metri. Am vorbit cu cei de la Salvamont și, prin ei, ni s-a permis accesul înăuntru.

Tot în acel an, la inițiativa lui Marian, grupul a hotărât ca petrecerea de revelion să se țină la cabana Sâmbăta. Inițiativa, deși individuală, a avut ca efect imediat o hotărâre colectivă.

– Asta îmi amintește de ceva, spusese atunci Dorin.

– De ce anume? l-a întrebat Marian.

– Tu încă nu lucrai la noi. Era pe vremea când sistemul era de-a dreptul militar, nu doar militarizat ca acum. Comandantul, penultimul în funcție, înainte ca sistemul să fie demilitarizat…

– Cum adică? Vezi că te contrazici. Înainte pușcăriile erau unități militare și apoi, prin demilitarizare, au devenit din militare, militarizate? Cum vine asta?

– Lasă, lasă că știi tu mai bine. Doar ești directorul unității.

– Adică, cum? Explică să înțeleg.

– Băi Țețe, lasă-mă să spun ce am de spus. Asta cu termenii clarifică-ți-o singur.

– ???

– Așadar, in illo tempore, pe când militarii erau la putere, comandantul de atunci, ăla bengos, știi tu care, când voia să facă mișto de noi în ședințe, își înghiontea aghiotantul informal, pe nea Paraschiv adjutantul, cu provocarea batjocuroasă: „Nu-i așa, Paraschive?”, și ăla, ridicându-se pe jumătate de pe scaun, rămânând în schimb aplecat în față, îi răspundea: „Așa e, domnu’ comandant!” Urma apoi concluzia satisfăcută a bengosului: „Așa, Paraschive!” Și dialogul ăsta concludea fiecare enunț al șefului până ce asistența acrită înceta să mai râdă servil, emițând în schimb un murmur plictisit, pe care unii aveau să-l deconteze mai apoi pe persoană fizică, luați în tărbacă în plen sau separat.

– Și ce să înțeleg? Că propunerea mea adună adeziunile voastre pe modelul unei căprării inepte?

– Dimpotrivă. Contrastul dintre cele două situații pune în lumină cum un lucru se poate lămuri mai bine prin comparație cu opusul lui. Când m-am angajat la penitenciar, aveam 28 de ani și mă simțeam stingher nu doar pentru că eram capelan ci și din cauza vârstei. Îmi părea că nu mă voi putea integra niciodată într-un colectiv oprimat de mediul ăla abrutizant și patogen. Eram o bizarerie pentru majoritatea celor de acolo. Cel mai mult mă apăsa inadecvarea pe care mi-o surprindeam când aveam de-a face cu deprinderile dobândite de cei mai vechi. Aveau reflexe autoritariste sau, dimpotrivă, adăugau subordonării prea multă abnegație. Zeci de ani de claustrare impenetrabilă făcuseră ca atmosfera să coaguleze până la scleroză. Eram doar un intrus tolerat și credeam că așa voi rămâne, indiferent de cât timp voi petrece acolo.

– Nici o claustrare nu e impenetrabilă.

– L-am auzit pe unul din cei mai vechi subofițeri spunând odată: „Pe vremea lui Ceaușăscu, nici pasărea cerului nu intra aici.” Începuseră de curând a intra tot felul de misionari străini ca să-i evanghelizeze pe deținuți. Subofițerului i se părea că fusese depășită orice limită de precauție.

– Padre, e cam exagerat ce spui.

– Poate că așa eram. Nu mai e cazul acum. Cu timpul au venit alții la comandă și atmosfera s-a dezghețat. Ermetismul a făcut treptat loc deschiderii și acum sunt prieten cu directorul, cu tine adică.

– Lasă că, după cum am auzit, mulți preoți din sistem sunt prieteni cu directorii.

– Mai mult sau mai puțin. Înclin să cred că aici e vorba mai mult de conjuncturi și interese. O colaborare profesională, un chef sau o băută în doi sau cu mai mulți pot să însemne și o apropiere, dar una mai mult colegială. Cu noi a fost altfel. După un an de cordialitate și adresări politicoase la a doua plural, am ieșit cu autocarul la mănăstirea Sâmbăta, împreună cu aproape jumătate din colectiv. Atunci mi-ai zis că ar fi interesant să continuăm, dar nu la mănăstire, ci la cabană. Și nu în pantofi, ci în adidași sau ghete de munte.

– Da, știu.

– De aia poate mi-a sărit în minte comparația cu acceptul colectiv. Unul impus, caraghios până la absurd – așa e șefule, să trăiești șefule – în tăcerea prudentă a tuturor, iar celălalt liber și bucuros de-a ne regăsi cu toții în dorința drumeției și a chefului dintre ani, altundeva decât acolo unde se găsesc cei mai mulți.

– Știi ce îmi place cel mai mult? Că după o săptămână de lucru petrecută aici, ieșirea la munte îmi dă sentimentul eliberării. Eu am fost în armată toată viața. La 14 ani am intrat în școala militară și de atunci servesc patria. Chiar și aici, tot militar sunt, cu toate că sistemul s-a demilitarizat și postul de comandant s-a transformat în unul de manager. Îi vezi pe deținuți cum defilează câte doi, învârtind chestiile alea între degete? Le lipsesc multe, dar în recluziune, lipsa cel mai acut resimțită este cea a mișcării. Mișcarea însemnă libertate, libertate pe care ei au pierdut-o. Iar libertatea, ca dorință irepresibilăși, de ce nu, inconștientă, devine împlinire supremă ca eliberare. Cu libertatea te poți obișnui până la a o respinge în numele lenei. Abia când o pierzi începi să-i simți dorul. Cum e cazul cu atâtea alte lucruri importante. Eu mă las prins în chingile fișei postului ca într-o recluziune, lipsită însă de asperitățile debilitante prezente pe secția de deținere, pentru ca la sfârșit de săptămână să simt din plin plăcerea eliberării prin mișcarea la deal. Și apoi, lăsând în urmă zidurile masive și toată structura rectangulară a stabilimentului unde servesc patria, să mă revărs în odihna unei cabane rustice, cu mult lemn în construcția ei și, dacă se poate, cât mai asimetric încheiată.

– Asimetric? Eu le-am găsit destul de bine consolidate pe cele câteva la care am fost. Doar la stâna lui socru-meu din Colții Mari, întins pe cetină, am avut satisfacția confortului frust. Nevastă-mea, fiică-s-a, deh, mai gingașă la simțuri, a dormit toată noaptea cu săpunul la nas. Tăria rășinii și acreala zărului mi-au destins polipii nazali și sinapsele.

Până la cabană, grupul, la început compact, s-a răzlețit pe jumătatea distanței măsurate de la mănăstirea Brâncoveanu, unde fuseseră lăsate mașinile. Doar un Hilux 4×4 putuse înainta mai mult, ocupând în final ultima alveolă de pe margine, înainte ca drumul să se îngusteze și să continueca potecă. Manevra s-a dovedit necesară deoarece recuzita pentru succesul chefului dintre ani era numeroasă și gabaritică. Și mai trebuia, pentru că ziua era scurtă, să poată fi transportată într-un timp cât de cât rezonabil. Rucsaci, scule audio, inclusiv două boxe cât șchioapa, mâncare multă, ceva alcool, apoi alcool, și, bineînțeles, alcool cât cuprinde. Piesa de rezistență la cărat pe traseul îngust și alunecos, o provocare de care s-au ferit cu toții la un moment dat, a fost oloiul de inox cu sarmale, gătite la popota penitenciarului.

– Te rog să-mi pregătești trei sute de sarmale, cu varza și șunca aferente, pe care să le fierbem sus. Le achităm ca și cum ar fi fost gătite la noi, îi spusese Marian popotarului cu câteva zile înainte.

– Cum, le luați crude?

– Da.

– Și în ce să vi le pun?

– În pungi de plastic pe care le vom așeza în câteva sacoșe.

– Și la cabană cum o să faceți? Au acolo tot ce vă trebuie?

– Probabil. E timp. Stăm trei nopți. Dacă nu au posibilități la bucătărie, le vom fierbe afară la foc mic. O să le păzim cu rândul. Sau, mai bine, ne vom încălzi mai mulți în jurul lor. Ele cu combustia lemnoasă, noi cu combustibil etilic. Doar e Revelionul.

– Da’ de ce așa de multe? Vreți să dați la toată cabana?

– Nu știi câți suntem noi! Și, da! Poate încropim o uniune. Asociația „Șprițul și sarmaua”.

– Știți ceva, domnule director? Eu nu pot să fac asta. Nu vreau să-mi bat joc de munca mea. Ori vi le pregătesc de aici cu totul și vi le pun într-o oală mare în care să le duceți, ori eu nu mă bag.

– Băi omule, tu nu înțelegi că merg cu ele pe munte? Cum vrei să le transport în oală?

În final a biruit cauza oalei. Iar pentru că prețioasa încărcătură trebuia ocrotită de hurducături, și-a găsit locul pe bancheta din spate a pick-up-ului, fiind însoțită și sprijinită îndeaproape de către unul din membrii grului. La ultima haltă, când să fie scoasă din camionetă, oala s-a priponit secunde bune în cadrul portierei, nevrând, parcă, să iasă în frigul de afară.

– Ce puii mei mă, a crescut asta în timpul drumului?

– S-a umflat sarmaua!

– Băi, băi, vezi c-o verși! Ține-o dreaptă!

Evident că așa cum intrase la plecare, tot așa trebuia să iasă și la sosire. După transbordarea bagajelor, câțiva băieți însoțiseră camioneta pe jos. Aceștia au avut grijă ca din bena descoperită să nu cadă și să se piardă obiectele mai ușoare așezate deasupra. S-au îngrijit de asemenea ca pe porțiunile cu gheață, mașina să poată înainta, sporindu-i cuplul cu puterea mușchilor. Doar unul din ei a rămas alături de oală, echilibrând-o în timpul balansurilor apărute la curbe. Și pentru ca poverile alcoolice să mai piardă din excesul de volum, ceata însoțitoare a purces la gâlgâieli sporadice. Înainta hăhăind, mai ales în momentele de opinteală, când se agrega operativ la oblonul din spate. La terminus, s-au repezit cu toții spre oală, izbind-o repetat de ușa pe trei sferturi deschisă. Noroc cu Bea, șoferița, care preluând chestiunea de una singură, a strecurat afară obiectul potrivnic.

După odihna bine-meritată a celor din primul grup, a ajuns la fața locului și restul echipei. A urmat distribuirea bagajelor, oala fiind oferită tandemului mai experimentat din ariergardă. Politețea celor doi închizători s-a pricopsit cu recunoașterea capacității lor de sacrificiu în beneficiul celorlalți. Dacă până atunci se asiguraseră că nu rămâne nimeni în urmă, pe mai departe sarcina lor a constat în a garanta că promisiunea gastronomică de căpătâi își va găsi împlinirea odată cu depunerea prețioasei încărcături la destinație. Fuseseră creditați cu onoarea funcției protectoare, mai întâi față de membrii mai lenți ai grupului, apoi față de fragilele găluști cu carne.

– Ah, cât mi-am dorit să ajung odată.

Oftatul satisfăcut al Marianei nu făcea trimitere la vreun traseu a cărui dificultate se vedea surmontată de repausul, în sfârșit, atins. Poziția ei tolănită în patul camerei se dovedea a fi o revanșă față de presiunea tot mai mare a sarcinilor de serviciu.

– Îmi doresc să uit cu totul de șefi și îndatoriri. Nu vreau să mai știu de targeturi, de cuantumuri sau de clienți adunați cu japca. Trei zile de munte mă vor repune pe linia de plutire.

– Mărie, interveni prompt Nicu, consortul, suntem abia la poale de Făgăraș. Dacă vrei cu adevăratsă uiți de tine, o luăm mâine spre Fereastra mare.

– Dar du-te cu cine vrei, dragă. La câtă zăpadă este, miram-aș să treci de căldare. Ori te întorci cu coada între picioare după nici o oră, ori te dăm dispărut. N-ai nici colțari, așa că poate vrei să-ți petreci revelionul pe cărări, ghemuit sub jnepeni și așteptând, în cel mai fericit caz, salvamontul, ca să te găsească înaintea hipotermiei. În caz contrar, te recuperăm la primăvară.

– Du-te tu de-aicea. Nu știi ce spui. Pun pariu cu oricine că în patru ore fac traseul până pe creastă și înapoi.

Nicu brava doar ca s-o necăjească pe Mariana. În ciuda riscurilor la care-l putea expune o întreprindere hibernală ca cea pe care o anticipa lăudăros, avea atât antrenamentul cât și experiența necesare pentru a o duce la bun sfârșit. De câte ori urca pe munte, ajungea aproape de fiecare dată primul pe vârf. Ba, mai mult; câteodată, lăsându-și acolo rucsacul, se întorcea pentru a o ușura pe Mariana de propriul bagaj, lăsând din nou grupul în urmă. Vară sau iarnă, mai mult alerga pe munți, în ciuda vârstei ce îl apropia de seniori. Acostat cu iritare de Dorin, mult mai lentul său tovarăș, care dorea un tempo comun, respectat de toți, Nicu îi dădea de fiecare dată replica în stilul său repezit:

– Părințele, dacă îmi ies din ritm, îmi ies și din formă! Dacă aș merge ca tine, aș obosi mult mai repede!

De data asta însă, nu avea de gând să alerge nicăieri. Venise împreună cu ceilalți să petreacă revelionul și alte două nopți, înainte și după, la cabană și să privească de jos, din vale, spre zenitul montan pe care se silea să nu-l găsească mai puțin spectaculos decât abrupturile provocatoare de sub crestele Alpilor, elogiate de atâția lăudăroși cu care avusese de a face. Îi plăcea să o tachineze pe Mariana, după cum, la fel de mult, îi făcea plăcere să încerce limitele de suportabilitate ale prietenilor săi, atunci când se lua cu ei la trântă prin zăpadă, sau îi prindea în menghina îmbrățișărilor violente până la a le provoca hipoxie sau niscai temeri legate de hernie.

Coborâră cu toții în holul de la intrare. Aveau în priviri acea mulțumire pe care ți-o dă satisfacția împlinirii așteptărilor. Erau bucuroși de camerele primite, de paturi, de căldură, de așternuturi. Atmosfera era calmă. Plutea de jur-împrejur un fel de aură difuză ce estompa pe moment adevărata încărcătură, cea a freneziei stând să irumpă odată cu intrarea în noaptea dintre ani.

Afară începuse a se lăsa gerul. Calota străvezie ce acoperea cișmeaua din fața cabanei, urmărind jetul încremenit și revărsat în jgheab, sclipea a rece absolut, în timp ce căldura aurie și blândă dinăuntru risipea frisonul celor ce priveau prea insistent la acea irizare neprietenoasă. Singura îngrijorare avea legătură cu veceul. Să străbați printre nămeții înțepeniți calea ce duce la slobozenie, să te ciuciulești cu pantalonii pe vine deasupra găurii insalubre, atent la cimentul înghețat și alunecos de sub tălpile nesigure, în fine, să purcezi chinuit la efortul expulzării necurățiilor, ce preferă căldura viscerelor în locul frigului paralizant, iată problema.

– Noi ca noi, bă! La o adică, ne putem deplasa și prin împrejurimile mai puțin apropiate ca să lăsăm îngrășământul organic. Dar cu fetele e altceva!

– Și ce vrei acum? Se descurcă ele cumva!

Cei doi vorbiră în auzul general. În afara unor mici chițcăieli lamentate, fetele s-au prefăcut a nu lua în seamă cele spuse. Păreau a eluda o chestiune pe cât de necuviincioasă, pe atât de anevoioasă. Se situau oarecum deasupra acestei condiționări fiziologice, menajându-și orgolios demnitatea de specie și, mai ales, de gen. Ceva mai puțin atenți la aspectele evolutive, băieții se lansau în apropouri caraghioase, marșând pe machism, cu riscul inconștient al auto-declasării în zona antropoidă.

Când li se prezentă încăperea destinată chermezei, avură cu toții un mic șoc.

– Ce e asta? Cămara pentru alimente sau dressingul?

– Aici ați fost repartizați. Celelalte două saloane sunt ocupate de alte grupuri.

– Serios? Suntem douăzeci și doi. Cum să încăpem?

– Au mai trecut și alții pe aici înaintea voastră. S-au descurcat.

– Cred că s-au descurcat. Când n-ai încotro faci cumva s-o dregi. Dar noi am venit să petrecem revelionul. Ce să petreci în cămăruța asta?

Prima noapte s-a scurs într-o liniște relativă. După cina prelungită cu udături și palavre, mușteriii s-au retras pe rând. În camere, somnul se lăsa așteptat. Pe întuneric, Mariana evoca întâmplarea cu Benone, fluturele cap de mort ce, cu altă ocazie, nu le dăduse pace o bună parte din noapte, în aceeași cameră pe care o ocupa acum.

– Eram vreo zece. După stingere, ticălosul ăla a început să ne fluture pe la urechi. Ne lua la rând, fără să rateze pe cineva.

– Era un fluture ce flutura? întrebă careva la mișto.

– Da măi, a naibii zburătoare. Ne-am chinuit cu el mai bine de jumătate din noapte. Nu-l puteam nicicum prinde. Cum luminam împrejur cu vreo frontală, parcă dispărea. Până când se făcea din nou întuneric. Atunci își reîncepea rondul…

– Rondul de noapte… întrerupse aceeași voce.

– Rondul de noapte, da. Nu am reușit să-l găsim nici dimineață.

Au fost și alte intervenții, alte mici povești cu relevanță doar pentru participanții direcți la evenimente. Se agățau de aceste amintiri comune, coagulante și catalizatoare de efuziuni sufletești în numele prieteniei. O prietenie ce îi mâna periodic pe drumuri de munte și nu numai. Deși cadrul inițial al apropierii lor fusese natura cu relieful ei înalt din jurul Brașovului, se simțeau ca făcând parte dintr-o familie apărută și consolidată pe criterii de afinitate ce priveau deopotrivă preferințe și caractere, într-o diversitate de temperamente. Prieteni de familie sau familie de prieteni, cum imprimaseră pe un tricou sub fotografia de grup, de asemenea imprimată, pentru a fi oferit drept cadou unuia dintre ei la aniversare.

Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025