„Depresia de țară”

„și iată cum șoapta mea s-a făcut verset,
și iată cum depresia colectivă între oasele
craniene ale țării
a devenit depresia noastră personală…”

(Ruxandra Cesereanu, „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest”)

De curând, am publicat pe Literomania poemul „Litany for Dictatorships” de Stephen Vincent Benét, apărut în volumul din 1936, „The Burning City”, poem în care sunt descrise atrocitățile dictaturilor de la început de secol XX, anticipând, prin forța ororilor descrise, cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru mine, poemul lui Stephen Vincent Benét este unul dintre cele mai relevante exemple de poem-manifest, în sensul de surprindere și denunțare a unor realități politice și sociale stringente. Acum, în secolul al XXI-lea, ca și atunci, la început de secol XX, denunțarea nedreptăților sociale și politice de către scriitori este semnul (sau semnalul) că libertatea și democrația, valori fundamentale într-o societate normală, sunt în pericol. Că supraviețuirea lor într-o formă deplină este pusă sub semnul întrebării de deciziile abuzive ale unor puteri politice cu tendințe totalitare.

Oare mai miră pe cineva că și în România lui 2018 a apărut un astfel de poem-manifest? Este vorba despre „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest” de Ruxandra Cesereanu (Editura Paralela 45). Semnalul de alarmă a fost, prin urmare, tras. Cei adormiți au fost vestiți, ca să parafrazez chiar începutul poemului, început inspirat de un verset dintr-o „evanghelie imposibilă”. Splendid în strigătul său de disperare, terifiant prin mesajul său, emoționant prin imaginile sale, poemul Ruxandrei Cesereanu este o apariție inedită în peisajul literar românesc de astăzi. Inedită, dar nu singulară, căci, în 2017, tot la Editura Paralela 45, a apărut antologia „#Rezist! Poezia” (selecție de Cosmin Perța), în care protestele din ultimii ani sunt surprinse mai ales în ipostaza lor de „revolte organice”, de „reacții nedecantate, necizelate”, cum le numește Cosmin Perța pe coperta a patra a volumului.

„Scrisoare către un prieten și înapoi către țară…” este, trebuie spus de la bun început, un poem foarte dinamic. Poeta jonglează cu centrul de greutate al textului, mutându-l dinspre personal înspre colectiv și invers. „Depresia personală” devine (sau se contopește) cu „depresia de țară”, iar „depresia de țară” devine „depresie personală”. Poate doar la poeții optzeciști, într-o formă, ce-i drept, mai puțin evidentă, depresia colectivă era reprezentată prin depresia personală (o mască, în cazul lor, a celei dintâi). De altfel, s-ar putea spune că poemul este și un tribut discret adus poeților acestei generații. Versurile „în staza ei digitală țara e xeroxată/ ca un certificat dublu, de naștere și de moarte” mi-au amintit celebrele versuri ale lui Alexandru Mușina din „Budila-Express”: „…cei/ Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit/ Și-și plimbă în soarele amiezii/ Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform”. Sau, în varianta Ruxandrei Cesereanu, „viața merge înainte cu toate intestinele ei/ ieșite în afară”.

„Scrisoare către un prieten și înapoi către țară…” este un poem scris la cald (sau la rece, dacă ținem cont de vremea de iarnă în care au avut loc protestele ce l-au inspirat). Este un poem viu și actual (atât din punct de vedere colectiv, cât și din punct de vedere personal). Pulsul său este unul alert. Sângele care îi circulă prin vene clocotește, lovind puternic arterele poematice. Contextul politic actual din România nu mai are nevoie de nicio prezentare. Îl cunoaștem cu toții, chiar dacă din perspective poate total opuse. Acest context nu este doar un simplu pretext al poemului, ci constituie chiar inima acestuia, o inimă revoltată și îndurerată. Efectul produs asupra cititorului este cu atât mai puternic.

„Scrisoare către un prieten și înapoi către țară…” conține numeroase imagini (colaje realizate de Laurențiu Midvichi), care se integrează, mai ales prin sloganuri și mesaje, în poem. În acest caz, nu citim doar cuvintele, ci și imaginile. Altfel spus, imaginile și textul formează un întreg, un tot. Sloganuri care pentru noile generații și-au pierdut sensul capătă din nou viață: „De Crăciun ne-am luat porția de libertate”, „Nu vom uita sângele vărsat”, „Mai bine golan decât activist” etc. În plus, ele se alătură noilor sloganuri: „Galben, roșu și dezastru” „#Rezist”, „#Vă vedem”, „România, trezește-te!” etc. Prin ele, poemul spune o istorie – istoria României mai ales din ultimii treizeci de ani. Este o istorie deprimantă, plină de eșecuri, de rateuri. În cele din urmă, însă, nicio ratare nu este totală. Speranța moare ultima, iar acest sentiment însoțește poemul până la ultimele sale versuri: „mărșăluim, rezistăm, suntem vii”.

Începutul poemului este unul memorabil – trimițând, aluziv, la invocația muzei homerice: „șoptește-mi pe chat cum mai ești/ în timp ce țara se duce de râpă!”. Tonul este unul confesiv, dar intenția eului poetic depășește teritoriul confesiunii, al constatării, în măsura în care acest eu poetic este purtătorul unui mesaj, al unui mesaj vital pentru noi toți, asemenea mesajului christic: „îți amintești cum Dumnezeu/ îl întreabă pe Hristos,/ într-una din evangheliile imposibile,/ dacă i-a vestit pe cei adormiți?”. Care este, în cazul poemului nostru, mesajul? Aș putea risca un răspuns, care ar fi arhicunoscutul deja #Rezist. Dar simplul #Rezist nu ajunge, căci atunci „când țara este imperfectă și casele pentru autiști/ se desființează”. Deocamdată noi toți suntem niște simpli voyeuri „care participă/ la un exercițiu de colaps”. E nevoie de acțiune, de o acțiune de tămăduire, țara fiind bolnavă, în plină metastază („țara mea cu ganglion”). Poemul în sine are, asemenea unei incantații șamanice, puteri tămăduitoare, căci „e lecuitor să rostești până la capăt o litanie/ despre prăpăd”, să tastezi „un exorcism/ ghemuit într-o amforă”.

„Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest” nu este ușor de citit, cuvintele poemului sunt asemenea unor stânci ascuțite, tăioase, imaginile invocate (și evocate) sunt surprinzătoare (uneori de-a dreptul șocante), sentimentele pe care le trezește sunt unele incomode, în măsura în care cititorul este unul comod. Acest poem este o lovitură în plin plex. Te doare, îți taie respirația. În scurtul eseu „Critica mută și oarbă” din volumul „Mythologies”/„Mitologii”, Roland Barthes scria: „…cultura e permisă doar dacă își recunoaște periodic vanitatea scopurilor și limitele puterii… cultura ideală ar fi doar o blândă efuziune retorică, o artă a cuvintelor pentru a exprima trecătoarea înduioșare a sufletului”. Din acest punct de vedere, poemul Ruxandrei Cesereanu nu este parte din fantasma numită de Barthes „cultura ideală” (o cultură care numai în această formă ar fi tolerată, constată criticul francez, de „regimurile dure”, în care intelectualii – adică și poeții – ar trebui să se ocupe doar „de emoție și inefabil”).