Statuia

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Oricărui oraş îi place să aibă statui, asta cu orgoliul cu care unui om care stă la curte îi place să aibă pitici de gips in grădina de vară. Acestea sunt puse la vedere, de preferință pe chei atunci când oraşul beneficiază de o asfel de zonă nostalgică de fricțiune cu marea, iar despre piețe şi capetele bulevardelor se crede că au nevoie de statui ca de zei protectori. Astfel, un leu venețian, o sirenă daneză, poeți expuşi pe faleze, devin inevitabil embleme istorice, turistice și toată gama până la heraldica de ecuson. Astfel de opere nu au întotdeauna o valoare artistică deosebită (Roger Avermaete chiar se îndoieşte că ar avea vreodată o valoare artistică), iar deseori numele artistului ne scapă, aşa cum nu ne interesează autorii statuilor din cimitire.

Dar mai sunt, rareori, piese pe care oraşul le păstrează în locuri mai ferite, ascunse de curiozitatea estivală, totdeauna sensibilă la epatantele ecvestrități. Ca o gazdă care păstrează nearătat un ultim bibelou. În cadrul intim şi vechi din fosta uliță a Lupilor, găseşti binele încremenit într-o primordială luptă cu Răul. Un Sf. Gheorghe ascet şi cazuist, de o severitate gotică, mânuind o lance verticală, parcă prelungită din zenit – lancea argumentului, împotriva unui balaur malign și suplu, coclit de ploi cu o permanentă transpirație otrăvitoare.

Oraşul acesta de negustori (1) a simțit nevoia unui erou care să-l apere, cineva care să se lupte cu balaurul. Cineva nemuritor, pentru că şi balaurul s-a dovedit veşnic. Statuia e fãcută în 1373 de către frații Martin și Gheorghe din Cluj (aflăm din inscripția latinească făcută în „minuscule umaniste”), meşteri lemnari care au făcut o lungă călătorie pentru a admira vestiții cai de bronz din Italia. Care la data aceea nu erau nici ei prea multi. De aici acest cal renascentist sub severul călăret gotic, sau poate unul din frați o fi făcut calul, după îndemânarea lui, iar celălalt călărețul şi balaurul. Chiar şi Blaga, într-un poem, remarca tulburătoarea asemănare dintre sfânt şi balaur, strânşi în solzii armurilor gemene. Abia peste treizeci de ani, un Rafael tânăr, aproape adolescent, avea să picteze, cu facilitatea lui omnipotentă, un alt Sf. Gheorghe, exuberant și elegant ca un cavaler al Papei, pe un cal alb ca zăpada. Sărind peste câteva întrupări, în 1857, Dante Gabriel Rosetti pictează un Sf. Gheorghe obosit şi trist la nunta cu prințesa de Sabra, după uciderea balaurului, marele său Balaur, ca un marinar despărțit de perpetua furie a valului. Obosit de lupta care a trecut sau de odihna nesfârşită care va urma? Dar aici la noi mici șopârle mişună pe sub burta calului, balauri în perspectivă, deocamdată inofensive şi modeste, dar urmând să-şi încerce colții, când le va veni vremea, cu lancea mereu verticală.

Sfântul s-a sacrificat indepărtându-se de sine şi de adevăr, de propria identitate, ca să ucidă permanența dragonilor. O fi existat oare ofițerul roman de exceptie, născut la Cappadocia, cu nepăsarea lui activă, care se numește perseverență, ultima lui virtute romană care a durat până în dimineața crudă a Nicomediei, 303 AD? Rămăşitele lui au fost duse la Lyada, aproape de locul unde Perseu ucisese un dragon ce-o amenința pe Andromeda. Creştinismul timpuriu avea nevoie de mituri, iar latinii scăpătați puteau să ofere din propriile surplusuri, sau le-au deturnat de la greci cu ajutorul lui Metaphrastes, hagiologistul bizantin, şi pe urmă al englezului Gibbon.

Sub ploaie, îndârjirea lor tăcută pare că se ascute – toate cele trei ființele sunt negre şi lucesc stins. Sfântul și-a pierdut sanctitatea într-o atât de nesfârşită luptă cu balaurul, calul e încordat între dârlogii întinşi şi coada răsucită în constricția de reptilă a viguroasei fiare de jos, care parcă cere sprijin. Poate că îl imploră să-şi răstoarne călărețul, dacă nu are ştiință că centaurii sunt visul dintotdeauna al cailor, nu al oamenilor, cheia loialități lor față de cel din şa. Aici, între copaci, aşa cum captează noaptea toată fluorescența becurilor, îți aminteşte de un alt Sf. Gheorghe, al lui Altdorfer, pierdut între copacii hercinici, care pactizau și aceştia umbroşi cu fiara.

Originalul statuii se află la Praga, fãcut pentru Carol al IV-lea – şi aici lupta are loc într-o curte pătrată, sus, în Castel, în focarul unei arene eliptice de fier, ca într-un cerc caucazian.

Peste tot trebuie să existe cineva care să se lupte cu Balaurul, și locurile în care se dă această luptă sunt locuri privilegiate, Stăm, privim, şi simțim o clipă că participăm. Şi apoi, în viață, nu ne mai amintim foarte bine de partea cui am fost.