„Benign” (II) de Gabriela Gabrinov

„Coming of age” clasic, „Benign” al Gabrielei Gabrinov este o nuvelă de formare (de personalitate și caracter) a unui tânăr cu un trecut și un prezent traumatic, dar care încearcă aproape disperat să găsească resorturi de „normalizare” și echilibrare. Povestea personajului este însă și povestea unei societăți recognoscibile și contemporane, care se profilează pe fundal, autoarea reușind să surprindă un set de mentalități și tipologii psihologice disfuncționale, dar atât de comune. Un text cu încărcătură emoțională care vorbește expresiv despre cea mai fragilă și mai labilă perioadă a dezvoltării, adolescența. (Cosmin Perța)

Text scris în cadrul atelierului de nuvelă coordonat de Cosmin Perța pentru „Revista de Povestiri” în perioada noiembrie 2022 – februarie 2023.

Prima parte a nuvelei se poate citi aici.

Benign (II)

Gabriela Gabrinov

În seara aceea, când am ajuns acasă, mama m-a luat la trei păzește imediat cum am intrat pe ușă. Unde ai fost până la ora asta? Nu puteai măcar să dai un telefon? Am fost foarte îngrijorată! Noroc că mi-a dat prin cap să sun la școală. Domnul director mi-a spus ce s-a întâmplat. Ai fi putut să mă anunți, să stau și eu liniștită. De ce trebuie să fii atât de egoist, Mihail? Vrei să mi se facă rău din cauza ta? Vrei să mor, asta e, nu? Vrei să mor?

— Da! am răcnit cât am putut, atât de brusc și de violent că mi s-a părut pentru o clipă că s-au zguduit pereții. Da, dacă ai putea, te rog mult, mori dracului odată! Mori! Du-te dracului de narcisistă handicapată! Mai duceți-vă dracului toți, muriți odată, muriți!

Am urlat atât de tare, cu ochii arzându-mi în cap și cu saliva țâșnindu-mi dintre buze, încât episodul maniacal al mamei, care tocmai dădea să înceapă, s-a stins într-un icnet scurt, urmat de bocete înfundate de care n-aveam niciun chef. Din nou, mi-am luat ghiozdanul și am zbughit-o pe ușă, și pentru că era trecut de șapte și nu mai circula niciun autobuz, am mers pe jos aproape cincisprezece kilometri, timp în care am ascultat la căști patru albume întregi și am fumat un pachet de țigări.

La unșpe fără un sfert, tata mi-a deschis ușa, cu ochii împăienjeniți de somn. Mi-am lăsat capul în jos și mi-am încordat toți mușchii, așteptându-mă să primesc un pumn, o palmă, sau să fiu luat la înjurături, dar în schimb, tata m-a tras în brațe și m-a bătut pe spate. Gestul lui m-a făcut să încremenesc și mi-au înghețat lacrimile pe retină.

— M-a sunat domnul Iordănescu astăzi, mai devreme, mi-a explicat el cu vocea râcâită de oboseală. Hai înăuntru.

Nu știam cum să reacționez și aveam senzația că mă mișcam ca prin apă. Tata m-a luat la bucătărie, fără să urle, fără să se supere că îl trezisem, mi-a făcut o cană mare de cafea, m-a lăsat să fumez, ba chiar a fumat cu mine o țigară, a vorbit cu mine, s-a purtat cu mine ca și cum eram un om normal. Însă eu nu-l auzeam și doar dădeam din cap la intervale regulate ca să creadă că-l ascultam. Dimineață, când a plecat la lucru, mi-a lăsat bani de autobuz.

M-am dus direct la spital. Nu mi-a trecut prin cap să-i iau nimic, nici flori, nici portocale sau banane, nici măcar să-i duc o caserolă cu ciorbă de perișoare. La spital mi-au spus că fusese transferată la București, așa că m-am urcat în prima mașină pe care am găsit-o în stație și am plecat fără să anunț pe nimeni. N-aveam prea mulți bani după mine, și poate că mi-ar fi ajuns dacă n-aș fi fumat atât de mult.

După o cursă cu taxiul, în care șoferul m-a plimbat de trei ori prin aceleași locuri, am ajuns la spitalul unde era internată Miruna. Ultimii douăzeci de lei pe care îi mai aveam în buzunar i-am dat ca șpagă unei asistente scârboase ca să mă lase s-o văd, și, după multe lamentări și comentarii malițioase, m-a lăsat să intru în salon și să vorbesc cu ea. Tocmai se trezise și era palidă la față ca o floare de regina nopții. Era mică și uscată, cu buzele în nuanța pielii, cu privirea întunecată, pierdută în spatele unui luciu sec.

Când m-a văzut, a încercat să zâmbească, iar eu am închis ușurel ușa în urma mea, am făcut abstracție de ceilalți bolnavi din salon și am căzut în genunchi la marginea patului. I-am luat mâna într-a mea și i-am sărutat-o ca și cum era mâna care avea să-mi salveze viața.

— Îmi pare rău că nu ți-am adus nimic, am încercat eu să mă scuz, n-am avut timp să trec pe nicăieri…

— Hai, nu fi prostuț, m-a certat ea cu vocea tremurată. Nu-mi trebuie nimic, mi-a adus mama de toate, dar n-am chef să mănânc.

— Ți-au zis ce ai? am întrebat-o eu, timid, încă chircit, în genunchi.

Miruna, spre uimirea mea, a început să râdă.

— Nu, dar mi-au zis ce nu mai am. Nu mai am zile. Cel puțin, nu prea multe.

— Ce vrei să spui?

— Am cancer, Miae. Ditamai tumora pe creier.

Am înțepenit brusc. Știam că avea să se întâmple din nou, cum de altfel se mai întâmplase de atâtea ori înainte. Nu reușeam să simt. Nu simțeam furia, durerea, revolta care ar fi trebuit să mă copleșească în clipele alea, și știam că aveau să revină mai târziu, după ce se vor fi acumulat mai mult timp, că aveau să se reverse asupra mea cu forța unui taifun.

— Sunt chiar aici, nu plec nicăieri, a fost tot ce am reușit să spun.

Desigur că, o oră mai târziu, am fost nevoit să plec, fiindcă asistenta de la care cumpărasem puținul timp de vizită venise în salon să mă anunțe că îmi expirase privilegiul, și cum nu mai aveam bani, a trebuit să mă adun de pe jos, să-i sărut fruntea rece Mirunei, să-i promit în chip mincinos că totul avea să fie bine și să-mi iau tălpășița.

Era deja după-amiaza târziu, nu mâncasem nimic de două zile și fumam întruna. N-aveam cu ce să ajung acasă, și după ce m-am gândit și m-am răzgândit, am scos telefonul din buzunar cu gândul s-o sun pe Cati, numai că mai aveam doar trei la sută baterie. M-am uitat spre cer, apoi din nou spre telefon, apoi din nou spre cer. Apoi i-am scris un mesaj în care îi spuneam că o să aștept în Gara de Nord și, dacă aveam noroc și îl citea la timp, să vină după mine sau să trimită pe cineva să mă ia.

Numai că nu l-a citit la timp, pentru că, fix în clipele acelea, Cati era puțin ocupată, după cum aveam să aflu mai târziu.

Mesajul pe care i l-am scris m-a costat și ultima fărâmă de baterie, așa că n-am avut încotro decât să plec pe jos spre gară și să sper că aveam să găsesc pe cineva care să mă ia la ocazie fără bani sau care măcar să accepte să-i plătesc când vom fi ajuns acasă. Gândul îmi stătea numai la Miruna. Imaginea trupului ei, în alte dăți atât de rotund și fraged, iar acum atât de sfrijit, întins pe patul de spital ca zacusca pe o felie de pâine, cu exact același aer inert și ieftin, a prins rădăcini în mintea mea și n-am mai reușit să văd altceva. Era deja târziu când am ajuns în preajma gării și mă usturau tălpile atât de rău, încât m-am așezat direct pe bordură, lângă niște microbuze parcate. Am scotocit în buzunar după pachetul de țigări și, când am văzut că mai aveam doar două, l-am băgat înapoi. Mi-am petrecut palmele peste față și am așteptat să se întâmple o minune.

După ce s-a întunecat de-a binelea, m-am ridicat și am trecut strada, cu gândul să încerc să fac autostopul, dar după trei încercări eșuate, am renunțat și m-am trântit la loc pe bordură. La un moment dat, am trecut strada înapoi și m-am chircit din nou în locul unde stătusem, ba chiar am și ațipit. Sunetul unei mașini trecând în viteză pe lângă mine, m-a făcut să tresar dintr-un vis tulbure. După ce au pierit în întuneric și ultimele lumini diluate pe asfalt, mi-am auzit numele.

— Miae! Maiule! Băi! Bă, tu n-auzi?

În fața mea stătea Cosmin, roșu în obraji ca o muiere îndrăgostită.

— Ce dracu? am mormăit eu, încercând să-i dau seama dacă visam sau nu.

— Cati mi-a trimis mesaj. Am venit cu vără-mio să te iau, te-am căutat, în pula mea… tot Bucureștiul, a gâfâit el, aplecându-se de la mijloc. Hai dracu acasă, că e târziu.

Vărul lui Cosmin, Adi, își lăsase Volkswagenul pe partea cealaltă a drumului, chiar lângă un semn cu parcarea interzisă. Ne-a făcut cu mâna și am fugit amândoi spre mașină. M-am tolănit pe bancheta din spate și mi-am aprins o țigară abia când am ieșit din oraș.

— Ce-a pățit Cati? l-am întrebat eu pe Cosmin, care, pentru o clipă, ori așa am avut senzația, s-a încruntat către tăieturile de pe mâna mea prin oglinda montată în parasolarul din fața lui.

— A aflat tac-su de avort. Noroc că a avut inspirația să-mi dea mesaj înainte să-i ia telefonul. I-au luat și telefonul, și banii, tot, tot. A zis că vorbim la școală, dar nu cred că vine mâine, că vrea mă-sa s-o ducă la doctor.

— Păi cum au aflat?

Cosmin mi-a spus că nu știa, dar cu siguranță aveam să auzim din gura ei în curând. Între timp, trăgeam din țigara aia cu sete, de parcă era singurul lucru de care aveam nevoie ca să trăiesc. Mă uitam când pe geamul din stânga, când pe cel din dreapta, și nu vedeam decât reflexia chipului Mirunei. Miruna care avea cancer, Miruna care nu mai avea zile.

Adi și Cosmin m-au lăsat în fața blocului, la tata. Am urcat în fugă până la patru, m-am strecurat ușurel pe ușă și, dacă am văzut că era liniște și întuneric în toată casa, am presupus că tata dormea, așa că m-am dus în camera mea. Nu mai schimbasem lenjeria de când plecasem la mama. Toată camera căpătase un miros de aer închis din cauza ei. M-am strecurat în aceeași liniște deplină în baie, unde mi-am făcut un duș rapid, apoi m-am întors în cameră, m-am întins în patul pe care pusesem o lenjerie curată, am tras cu putere aer în plămâni, m-am bucurat de aroma proaspătă de lenor, apoi m-am gândit la moarte și am început să plâng.

Iar tot ceea ce nu simțisem la timp a năvălit peste mine ca o baie de lavă, găurindu-mă până dincolo de os.

VII

Nu i-am înțeles niciodată pe oamenii care spuneau că iubirea e cel mai puternic sentiment, cel mai minunat, că dragostea ar trebui să fie scopul existenței umane. Iubirea ustură, e nașpa, e de căcat și, de fapt, e chiar inutilă. Când eram foarte, foarte mic, mama și tata se iubeau. Se giugiuleau prin bucătărie, făceau echipă bună cu treburile casei, fiecare se ocupa atât de serviciu, cât și de mine. Dar apoi, mama a fost diagnosticată cu tulburare bipolară. Tata nu știa atunci pe deplin ce însemna asta, iar eu nici atât, dar aveam să aflăm împreună când, la primul episod maniacal, mama aproape că a dat foc apartamentului. S-au certat rău atunci, tata i-a dat o palmă. Mama a promis că avea să-și ia pastilele, că avea să încerce să rămână conștientă, implicată, dar a doborât-o și pe ea rușinea de a fi defectă, ciuda că diagnosticul o izbise în moalele capului și îi ruinase tot restul vieții. Tata a început să bea și s-a dovedit că în el zăcea o bestie turbată care își făcuse prostul obicei de a răsări în fiecare seară, exact în cele mai nepotrivite momente. Certurile s-au transformat cu timpul în scandaluri în toată regula, apoi în bătăi, care au dus la separarea lor definitivă, și fiecare dintre ei și-a umplut locul gol din pat cu propriii demoni. Eu știu că s-au iubit, chiar foarte mult, dar iubirea nu i-a salvat de la dezastru. Ori poate că nu s-au iubit cu adevărat, deși îmi era greu să cred treaba asta când îl vedeam pe tata, zece ani mai târziu, plângând pe furiș, singur, la bucătărie, după a zecea doză de bere.

Greșeala capitală pe care am făcut-o când am ajuns acasă m-a costat și ultima fărâmă de liniște pe care-o mai aveam. M-am lăsat influențat de comportamentul lui de seara trecută și am crezut că avea să fie la fel și de data asta. Ba chiar, am sperat din tot sufletul. Aveam nevoie să fie așa. Numai că în seara asta, tata, beat criță fiind, m-a auzit plângând și a dat buzna peste mine în cameră. Nu m-a mai lovit, dar a început să spargă lucruri prin bucătărie, să trântească, să înjure, și pentru că nu eram sigur că puteam suporta așa ceva, mi-am luat ghiozdanul și am plecat din nou.

Însă nici la mama nu m-am mai dus.De câteva săptămâni umblam cu toate cărțile de care aveam nevoie în cursul săptămânii după mine și ghiozdanul era foarte greu. Aș fi putut, la fel de bine, să-l las în bancă, pentru că l-aș fi găsit tot acolo în fiecare dimineață, numai că nu mi-am dat seama la timp, iar acum m-am pomenit umblând aiurea pe stradă, rătăcind printre blocurile ursuze, în pas cu liniștea scuturată de lătratul compulsiv al câinilor vagabonzi care patrulau prin cartier.

Mai era o săptămână de școală până la vacanță, dar uram faptul că urma să vină Crăciunul, iar Miruna era în spital, eu nu mai aveam niciun ban și nici unde să mă duc și trebuia să-mi plec capul și să aleg, ca de obicei, dintre două rele, pe cel mai suportabil.

După ce m-am răcorit, m-am dus la Cosmin.

— Hai că nu mai scap de tine pe ziua de azi, mi-a zis el când m-a văzut în pragul ușii, și mi-a zâmbit ștrengărește, încercând să-mi ridice moralul.

Dimineața, după ce m-am trezit, m-am întors acasă la tata care, între timp, își mai revenise, așa că m-am gândit să bat fierul cât încă mai era cald și să-i cer niște bani, măcar de țigări dacă nu și de autobuz. Vina și regretul l-au împins să-și spele păcatele cu un foarte generos cadou de Crăciun dat în avans. Am luat bancnotele făcute sul, am mulțumit frumos, apoi m-am schimbat și am ieșit în oraș. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru într-o bodegă și să-mi cumpăr un pachet de țigări, iar din rest să-mi iau o cafea de la tonomat, cu mult, mult zahăr. Simțeam o nevoie disperată de dulce, poate din cauza oboselii, ori poate din cauză că viața mea era pur și simplu atât de amară încât nu putea fi îndulcită cu nimic altceva.

Am rămas pe bancă, în fața bodegii, cât mi-am băut cafeaua. Ar fi trebuit ca seara trecută să fie una grozavă, ar fi trebuit să cântăm la Gold, să bem, să ne simțim bine, ar fi trebuit să merg din nou la Miruna, să o las să mă strecoare pe ușă fără să facem nici cel mai mic zgomot, să mă furișez în camera ei, să o aud cum învârtește repede cheia în broască, să o cuprind în brațe, apoi să ne-o tragem din nou, apoi să adorm cu capul pe pieptul ei mic, să uit de durere, să uit că exist, să uit.

Brusc, mi-am adus aminte de Cati și, fără să mai stau pe gânduri, pentru că oricum întârziasem destul de mult, am pornit pe jos spre casa ei, aflată într-un cartier de case de lux, nu foarte departe de mahalaua în care locuiam eu cu tata. Mai întâi, m-am făcut că merg pe stradă, ca să văd dacă era mașina părinților ei în curte, iar când am văzut că nu era, m-am răsucit și am sunat la poartă.

Cati s-a uitat mai întâi de pe balcon, din spatele perdelei argintii, apoi a coborât cele două etaje ale vilei în care locuiau părinții ei și a ieșit la poartă cu mâinile încrucișate la piept.

— Băi, Miae, ești nebun la cap, a mormăit ea când m-am apropiat ca s-o iau în brațe.

Arăta obosită, avea cearcăne, îi lipseau piercingurile din buze, nas și urechi, iar sprâncenele îi păreau ceva mai subțiri fără machiajul strident, dar în rest, se prezenta normal, fără semne care să dovedească faptul că părinții ei ar fi niște bestii.

— Cum ești? Ce naiba s-a întâmplat? Cum au aflat?

— Am uitat ca proasta chitanța de la cabinet în geantă, a zis Cati, lovindu-și pulpele cu palmele. Am uitat-o efectiv, s-a rătăcit printre caiete, iar când mi-am făcut ghiozdanul, alaltăieri, până să plec la școală, mi-a căzut pe covor și a găsit-o mama când a intrat să dea cu aspiratorul la mine în cameră. Mi-au făcut un scandal monstru, a conchis ea, fără să mă privească în ochi măcar o secundă, ci fiind tot timpul atentă să nu se apropie vreo mașină.

I-am întins pachetul și și-a tras o țigară pe care i-am aprins-o cu un gest rapid.

— Lasă, că eu o să trăiesc, văd eu cum fac. Îi înduplec eu până la urmă și nu pierdem trupa, ai încredere în mine. Ia zi, cum e Miruna? a scuipat ea fumul odată cu vorbele.

— Are cancer, Cati, i-am răspuns ușurel, fără vreo inflexiune în voce, ca și cum numai cuvântul acela era atât de grandios și înfricoșător încât îmi paraliza orice emoție. E pe moarte și eu m-am îndrăgostit ca prostul de ea. O s-o pierd.

— Adună-te, Pintea, nu mă enerva, cum s-o pierzi? Lasă că se face bine…

— Se face pe dracu!

— Nu țipa, că până și vecinii sunt cu urechile ciulite.

Am tăcut amândoi după aceea, și cât timp fumat, ne-am terminat conversația doar din priviri.

— Vii luni la școală, da?

— Logic.

— Îți las țigări?

Nu i-am mai așteptat răspunsul, ci i-am aruncat pachetul, pe care l-a prins din zbor, apoi a rânjit către mine, a închis ușor poarta și a fugit înapoi în casă, cu papucii clămpănitori însoțindu-i fiecare pas. Aș fi vrut să merg din nou la Miruna, nu ca s-o văd, nu ca să-i spun ceva, ci numai ca să stau în genunchi la marginea patului ei, să-i simt prezența, să știu că respiră același aer cu mine pentru încă o zi, dar cum era sâmbătă și nu circulau autobuze spre capitală, am fost nevoit să mă mulțumesc prin a schimba cu ea câteva mesaje la care abia răspundea, cu chiu, cu vai, probabil din cauza perfuziilor. Știam că mă mințea fiindcă nu-mi spunea decât lucruri bune. Sunt bine, Miae, zău. Uite, azi m-am ridicat singură. Am fost la baie fără asistentă. Am mâncat un castron întreg de supă. Nu te frământa pentru mine, a venit mama, mi-a adus de toate. Stai liniștit, mă fac bine și vin acasă.

După încă vreo oră de colindat și alt pachet pe jumătate fumat, m-am întors acasă. Tata era vesel, fluiera în bucătărie și făcea cartofi prăjiți, așa că singurul mod în care am reușit până la urmă să-mi înec amarul a fost să-mi iau chitara, să mă așez la marginea patului, în fața geamului, și să cânt toate baladele de dragoste pe care le știam.

Crăciunul a trecut ca un vis urât. Cati era sechestrată la domiciliu, Cosmin petrecea de minune cu ai lui, mamei nu aveam curaj să-i scriu după scena pe care o făcusem, așa că tot ce mi-a rămas a fost o după-amiază în care am jucat cărți cu tata. A doua zi, însă, el a trebuit să plece la serviciu de dimineață, fiindcă așa îi picase tura, iar eu am cules niște salată de boeuf de prin frigider, am împachetat-o frumos într-o caserolă și am pus fundul în microbuz cu gândul să i-o duc mamei.

Am avut un sentiment straniu încă de când am dat colțul către blocul ei și am văzut că perdelele acopereau încă geamurile din sufragerie, ceea ce nu se întâmpla niciodată. Aproape că m-am împiedicat încercând că urc câte două trepte deodată, dar caserola cu salată a scăpat nevătămată. Ușa de la intrare era întredeschisă. M-am strecurat înăuntru. În aer plutea un miros fad de medicamente. Mama era trează și stătea tolănită în pat, țeapănă ca o moartă, cu cearcănele cât roata carului și cu un cuțit de unt într-o mână. Nici n-a tresărit când am intrat. Am lăsat mai întâi caserola pe masa din bucătărie. M-am strecurat în camera ei. Numai după reacția pe care a avut-o când a auzit scârțâitul patului, atunci când m-am așezat pe marginea lui, mi-am dat seama că făcuse o criză.

— Mamă, ce ai? Nu arăți prea bine. Ți-ai luat pastilele?

Ochii ei au rămas în continuare agățați de tavan. Tresărea brusc, violent, din când în când, cu suspine adânci. Părea că privirea îi devenea din ce în ce mai tulbure.

— Mamă…

— De ce-ai venit, mă? De ce-ai venit? a izbucnit ea, sărind din pat și îndreptându-și cuțitul spre mine.

Mi-am ridicat mâinile din instinct.

— Ai venit să mă vezi cum mor? N-ai zis tu că vrei să mor?

Vorbea printre sughițuri și suspine. Tresălta și împungea cuțitul sub nasul meu, în timp ce eu înghețasem pe marginea patului.

— O să-ți îndeplinesc dorința, Mihail, și-a formulat ea sentința.

Un fier ars mi-a străpuns pieptul. Durerea s-a răspândit cu voracitate. Îmi devora carnea, îmi lingea mușchii. Se împrăștia în sângele meu ca o molimă. Am intuit cu o secundă prea târziu ce voia să facă. A țâșnit imediat afară din cameră. Eu am fugit pe urmele ei. Mi-a trântit ușa de la baie în nas, apoi am auzit cheia învârtindu-se în broască și m-am năpustit cu pumnii asupra ei.

— Mamă! Nu te mai prosti, ieși de acolo, te rog! Mamă!

Loveam ușa cu furie, iar fiecare pumn clătina tot peretele interior al apartamentului. După încă două lovituri zdravene, a început să-mi cadă tencuială în cap, și mi-am ridicat ochii spre tavanul pe care se ramificase o crăpătură de toată frumusețea.

— Mamă! Deschide naibii ușa sau o smulg din balamale! am urlat cât am putut, lovind în același timp cu pumnii și picioarele în încăpățânarea ei.

Când am văzut lacul de sânge prelingându-se de sub ușă, vișiniu, întunecat și sticlos, urechile au început să-mi țiuie, plămânii să mi se contracte, și m-am dat doar un pas înapoi înainte să mă izbesc cu toată forța de ușă.

Totuși, era târziu.

VIII

Sirenele de ambulanță mi-au fost cântece de leagăn toată copilăria. Eram atât de mic încât nici nu conștientizam că trăiesc, dar recunoșteam sunetul acela familiar până și în cele mai adânci coșmaruri. Nino nino, așa ziceam, iar mama aproba din cap, fără să zâmbească, poate pentru că și ea avea propria ei relație cu sirena ambulanței, pe care nu putea să mi-o explice. Îmi plăcea sunetul acela, pentru mine însemna scăpare, însemna că ajutorul era pe drum, că pericolul era cunoscut și cineva avea să vină repede și să-l îndepărteze.

De data asta, însă, l-am urât cu înverșunare. Am rămas până ce paramedicii i-au acordat primul ajutor, i-au bandajat repede încheieturile despicate cu niște bandă albă, apoi au urcat-o pe o targă și au luat-o la spital. Apoi m-am urcat în autobuz și m-am întors acasă. Am urcat ușurel până la patru, gâfâind chiar, am descuiat ușa apartamentului, am aprins lumina, m-am dus la mine în cameră și abia acolo, pe marginea patului, mi-am ascuns fața într-o pernă și am început să urlu. Și, deși la un moment dat am rămas fără voce, am continuat să urlu în mine multe, multe zile după aceea.

La sfârșitul săptămânii, mi-am făcut curaj și m-am dus din nou s-o vizitez pe Miruna. Mi-a răsărit în cale aceeași asistentă de care dădusem prima dată când venisem la ea, și din nou a început să-și etaleze talentele de subspecie umană, numai că eram atât de înverșunat, încât am trecut pur și simplu pe lângă ea, i-am aruncat niște amenințări peste umăr și m-am dus direct în salon. Miruna era trează, fixa tavanul și își smulgea pielea de pe buze cu dinții. Când m-a văzut, s-a ridicat cât de repede a putut.

— Miae, ce ai pățit? m-a luat ea la rost.

M-a citit imediat. Am lăsat-o să-mi ia mâna mare și rece în mâna ei firavă și caldă. Dar nu i-am spus ce se întâmplase. Am mințit-o, i-am spus că eram bine, că nu se întâmplase nimic grav.

— Lasă-mă pe mine, spune, tu cum ești?

— Mâine o să intru din nou în operație, o să scap definitiv de tumoră. Ori cel puțin, de cea mai mare parte din ea. O să fiu bine, o să vezi. De data asta, chiar mi-au ieșit analizele bune…

Vocea i s-a stins într-un șuvoi de lacrimi atunci când n-a mai putut să-și continue minciuna. Nu era bine, și niciunul dintre noi nu știa dacă avea să mai fie bine vreodată. Mintea îmi era inundată de dorința de a mă duce cu ea, de a o urma până la capătul pământului și dincolo de moarte. Poate că raiul chiar exista, poate că undeva ne aștepta o câmpie reavănă, plină cu maci, întinsă cât n-am fi putut cuprinde cu ochii, doar pentru noi doi. Mi-ar fi plăcut mult să ajungem acolo împreună.

Miruna a plâns mult, strângându-mi mâna. Vreo jumătate de oră, nu ne-am spus nimic, fiindcă ea a continuat să plângă cu sughițuri, iar eu am lăsat-o să se răcorească. Apoi, după ce s-a potolit, mi-a zis, răgușită:

— M-aș bucura foarte mult dacă… n-ai mai veni să mă vezi. Îmi e destul de greu așa cum sunt acum. Nu am puterea să mai îndur și durerea ta. Aș vrea să-ți aduci aminte de mine așa cum ne-am cunoscut, nu așa cum mă vezi acum, ca pe o stafidă. Miae, promite-mi. Te rog…

— Nu! Cum poți să spui așa ceva? Cum poți să… Cum îndrăznești? am răcnit eu, sărind în picioare.

Privirile încruntate ale celorlalți pacienți din salon s-au îndreptat spre mine ca niște săbii.

— Haide, fii serios! Nu ne cunoaștem decât de puțin timp! Nu e chiar așa de mare tragedie! Ce, nu mai sunt fete pe lumea asta? Mihail, tu ai toată viața înainte, ar fi cazul să te cari și să ți-o trăiești, pentru că așa cum e ea, bună, rea, nu contează, e viață, ești viu, o să fii viu pentru mult timp de acum încolo, și atâta timp cât mai ai puterea de a trage aer în plămâni, mai poți schimba ceva. Toate lucrurile sunt rezolvabile dacă trăiești. Dacă ai murit, gata, s-a terminat.

Începusem deja să tremur, și urlam, urlam, urlam fără să scot un sunet. Mi-a luat multe minute să mă dezmeticesc, să mă adun, și, fiind nevoit să-i dau dreptate, am încuviințat din cap, m-am aplecat și am sărutat-o pe frunte, apoi am ieșit ca o vijelie din salon, din spital, am fugit cât am putut de repede din oraș, fiindcă simțeam o nevoie acută să sparg ceva, să rup lucruri, să mă bat cu mobila, ca un furibund, să-mi revărs cumva toată furia care-mi clocotea în vene cu atâta forță că mă furnicau încheieturile, degetele, cartilajele, mă usturau ochii și tălpile, iar inima îmi bătea în timpane.

Am ajuns destul de repede acasă, unde l-am găsit pe tata bând din nou. De când mama fusese internată în spital, adică de vreo cinci zile, tata bea și plângea pe fiecare seară. În după-amiaza aceea, când l-am văzut, n-am putut să-mi reprim impulsul, așa că m-am dus și m-am așezat și eu pe un taburet, am desfăcut o doză de bere, am băut-o pe toată fără să răsuflu, apoi mi-am aprins o țigară. Tata m-a privit stupefiat.

— Nu te uita așa la mine. Vreau să văd și eu ce simți tu. Vreau să simt și eu același lucru. Vreau să înțeleg cu ce te ajută poșirca asta ieftină. Te amorțește? Da, trebuie să recunosc, te amorțește puțin. Dar apoi? Apoi, când te trezești, nu se întoarce durerea?

După ce mi-a ascultat discursul, tata a izbucnit în râs, iar barba neagră și încâlcită pe care-o prăsea de vreun an i s-a întins pe toată fața.

— Mă enervezi foarte tare, dar o să te bat mâine. Tot mâine, o să mergem amândoi la maică-ta la spital.

Eram gelos pe capacitatea lui de a răscula atât de multe emoții în inima mea cu atât de puține cuvinte. Uneori, reușea performanța asta și cu o privire sau cu un gest, dar nu era întotdeauna cea mai fericită soluție. În mod straniu, mă simțeam apropiat de el. Încercam să-i înțeleg sentimentele, mecanismele, comportamentul, încercam să mă pun în pielea lui. Dar furia nu-mi scădea deloc, căci urlam în continuare înăuntrul meu, iar propria voce începea să se fisureze și să lase să pătrundă frânturi de lumină în mintea mea întunecată.

A doua zi, când am ajuns la spital, a început să plouă, iar toate străzile au devenit mocirloase.

Mama era trează, calmă, liniștită. Acum că era imobilizată la pat, nu mai avea cum să nu-și ia pastilele. S-a bucurat mult când ne-a văzut pe amândoi, dar, deși tata îi luase flori din piață și îi adusese mâncare într-o sacoșă de rafie, ea n-a vrut să primească nimic. N-a vrut decât să ne strângă în brațe. De zece ani n-am mai stat toți trei în aceeași încăpere, purtând o conversație normală, ca oamenii normali.

În noaptea de revelion, m-am făcut pulbere înainte de concert și am greșit toate acordurile ultimei piese. Cati, care abia reușise să-și înduplece tatăl s-o lase să cânte, s-a enervat și m-a plesnit peste ceafă în fața puștilor adunați la distracție, dar eu n-am putut decât să izbucnesc în râs la gestul ei, am lăsat chitara jos și m-am tolănit pe canapeaua cu piele scorojită pe care proprietarul clubului o păstra întotdeauna pentru noi. Cosmin a încercat să-mi ia apărarea, dar nu s-a putut înțelege cu mine, fiindcă am continuat să beau până m-am trezit din beție și m-am îmbătat din nou. Niciunul dintre ei nu putea să vadă, dar eu urlam, urlam și urlam din rărunchi, chiar dacă buzele mele schițau surâsuri pierdute.

Vreo două zile după aceea am tot vomitat, și ca să nu-mi fac probleme cu ai mei, am rămas la Cosmin. În dimineața celei de-a treia zi, când abia m-am dat jos din pat și m-am târât până la bucătărie să beau niște apă, bunul meu prieten s-a gândit că, dacă tot îmi revenisem, era un prilej bun să mă ia la rost.

— Băi, prostule, oricât de bun prieten mi-ai fi, n-o să te las să te distrugi. Ce crezi că rezolvi dacă te porți așa? Crezi c-o să…

— Cosmine, i-am retezat-o eu pe un ton grav, fără să-l privesc, e prea de dimineață ca să purtăm discuția asta. Fă-te și tu util și fă o gură de cafea, mai bine. Repede, până nu apare careva.

După ce-am băut o cană întreagă de cafea fără zahăr și fără lapte și după ce-am fumat trei țigări pe balcon, m-am simțit în stare să-i dau răspunsul la problemă, ridicându-i o altă problemă:

— Imaginează-ți că ți-a amorțit foarte, foarte tare piciorul, și ești în autobuz sau în clasă, în timpul orei, și nu te poți ridica. Ce faci? Cât de mult ești dispus să reziști?

— Ce vrei să spui cu asta?

— Exact asta vreau să spun.

Întrebarea era mai mult pentru mine decât pentru el, fiindcă dintre noi doi era clar cine pricepuse analogia. Dar m-am resemnat cu un zâmbet stins, am continuat să fiu un prieten bun, l-am ajutat să termine curățenia și abia apoi am plecat spre casă.

A doua zi, mama a fost externată din spital, iar tata n-a mai putut să vină și el, fiindcă picase de serviciu, așa că m-am dus singur, iar pentru că a insistat, am rămas la ea peste noapte. Aveam o reacție adversă isterică la manifestările ei, mi-era și milă, și greață, și lehamite deopotrivă când o vedeam cu cât calm și cu câtă gingășie pregătea friptura pentru cină, cum îmi povestea despre ce se petrecuse în spital, cum dăduse peste o asistentă nesimțită, cum îi povestise o colegă de salon toată viața ei, lucruri total inutile și redundante pe care aș fi dat orice să nu le mai aud. Dar, și dacă nu le-aș mai fi auzit, mi-aș fi dorit să le aud. Mă enerva și o iubeam în același timp, iar tot cumulul ăsta de stări contradictorii îmi făcea mâncărimea interioară să devină și mai agresivă.

Cred că apogeul s-a petrecut abia pe la sfârșitul lui ianuarie, când Miruna a apărut din nou la școală. Arăta exact la fel ca înainte, nici mai slabă, nici mai trasă la față, doar că nu mai zâmbea. Ceva se stinsese în privirea ei, ceva nedefinit, pe care n-am reușit să-l reperez pe moment. Nu ne-am băgat în seamă, ci am trecut pur și simplu unul pe lângă altul pe coridor, fără să ne privim, fără să ne atingem, și imediat ce s-a întâmplat asta, toată școala a început să vuiască.

Fetele au înnebunit din nou, ca la comandă, și au început să mă înghesuiască din nou prin toate colțurile, să miorlăie ca niște pisici în călduri și să-mi ceară atenție și bilete la concerte. Și, până la urmă, de ce nu?, mi-am zis. Ce aș fi avut de pierdut de fapt, când eu nu mai rămăsesem cu nimic?

Am început din nou să fumez în școală, doar că nu în toaleta fetelor de la parter, ci într-o clasă goală de la etajul al doilea, unde fusese cândva un laborator de biologie. Un binefăcător anonim venise într-o zi cu o șurubelniță la școală și gâdilase puțin clanța, iar acum puteam intra acolo fără să ne știe nimeni. Totuși, nici Cosmin și nici Cati nu mergeau cu mine. Ei s-au rezumat doar la a-mi face capul calendar de fiecare dată când aveau ocazia, de parcă le dăduse cineva peste noapte titulatura de sfinți. Între timp, furia mea creștea proporțional cu numărul de tâmpenii pe care le făceam zilnic. Asta până când l-am văzut într-o zi pe Ionuț vorbind cu Miruna pe coridor. Veneam dinspre clasa mea, și, ce-i drept, aveam vreo două sau trei fete după mine, deși nu eram foarte atent la ele. Atunci, i-am văzut. Stăteau nefiresc de aproape unul de celălalt. Ionuț chiar stătea puțin aplecat spre ea, o întreba ceva, iar ea doar dădea din cap. Din cauza gălăgiei de pe hol, nu puteam auzi nimic. La un moment dat, Miruna și-a dat părul după ureche, și, fără ca gestul ei să aibă vreo conotație specială, am văzut roșu în fața ochilor. M-am repezit spre Ionuț, care n-a mai avut timp nici să țipe, și l-am făcut una cu pământul. M-am năpustit cu pumnii asupra lui, în timp ce el și-a încrucișat brațele deasupra feței. Îl loveam cu furie, urlând, scuipând, îl loveam cum m-aș fi lovit pe mine însumi dacă m-aș fi deranjat să mă uit în oglindă de vreo lună de zile.

Dacă n-aș fi auzit vocea Mirunei, nu m-aș fi oprit. Dar când am auzit-o, pumnul mi-a rămas supendat în aer.

—… ajunge, Miae, te-ai răzbunat destul, ți-ai luat revanșa… a fost tot ce am reușit să aud în vacarmul de glasuri.

Toți colegii mei de la G și cei de la F se adunaseră în jurul nostru. Cosmin încerca să mă tragă de braț, mă ruga să mă ridic, să-l las în pace, încerca să mă sperie cu tot felul de amenințări patetice. Cati stătea pur și simplu într-un colț și mă privea dezdănăjduită. Miruna încerca să-l ajute pe Cosmin. Ionuț înghețase sub mine și scâncea. M-am ridicat ca prin ceață și l-am văzut pe domnul Iordănescu venind dinspre capătul coridorului, dar nu reușeam să mă concentrez suficient de mult încât să înțeleg ce vorbeau ceilalți. În urechi îmi reverbera un singur sunet: vocea Mirunei spunându-mi ,,Miae”.

Desigur că mi s-a scăzut din nou nota la purtare, ba chiar domnul director, care de altfel mă plăcea oarecum, a avut grijă să mă anunțe că era dezamăgit de comportamentul meu.

— N-aș fi crezut că poți ține atâta ranchiună.

Mi-a plăcut, totuși, cuvântul pe care l-a ales. Ranchiună. Poate că așa se numea ceea ce simțea, mâncărimea, usturimea aceea interioară de care nu puteam să scap. Poate că era ranchină, dar cu siguranță era îndreptată spre mine însumi.

Din momentul acela, lucrurile au revenit la normalul lor. Când am ajuns acasă, tata a vrut din nou să mă bată, dar m-am ferit, ba chiar am ripostat, l-am împins, i-am reproșat că era un tată de căcat, l-am înjurat, i-am spus multe cuvinte pe care nici nu mi le mai amintesc. A fost atât de șocat de schimbarea mea bruscă de atitudine, încât, neștiind ce să facă, cum să mă pedepsească, mi-a luat chitara și, îaninte să apuc să-l opresc, a zdrobit-o de casa scării, iar tot palierul s-a inundat de urletul meu în sfârșit eliberat. În clipa când gâtul chitarei mele s-a frânt, tata a rânjit, și atunci am înțeles de unde venea mâncărimea.

În clipa aceea, m-am întrebat cum ar fi fost dacă aș porni spre gară, dacă m-aș urca într-un tren și nu m-aș mai opri decât când voi fi ajuns într-un oraș la cinci sute de kilometri distanță, un oraș în care nimeni să nu mă cunoască.

Am plecat, așadar, spre gară. M-am oprit pe peron, și, pentru că era întuneric, am traversat șienele până pe partea cealaltă. M-am așezat pe platoforma de piatră și mi-am aprins o țigară. Eram mult, mult mai liniștit acum că aflasem cum se numea boala care mă măcina de luni de zile. Se numea ură și era, de altfel, foarte contagioasă. Chiar dacă mă uram, chiar dacă îmi dădeam seama cât de mult greșisem, eram dispus să mă iert. Aveam niște lucruri foarte importante pentru care merita să lupt. Vreo câteva dintre ele mă strigau ,,Miae”.

Trăgeam din țigară cu sete și nu mai urlam. În mintea mea bântuia o tăcere pașnică, ce a continuat să-mi inunde sinusurile și după ce trenul a trecut în viteză chiar prin fața mea.

Gabriela Gabrinov este scriitoare, are 26 de ani și locuiește în Germania. A debutat literar în 2016 cu o proză scurtă fantastică în revista „Helion Online”. A publicat proză scurtă, poezii și texte pe diferite platforme online (Helion, Galaxia 42, Utopiqa, Revista Zugzwang, Egophobia ș.a.) și este prezentă în câteva antologii literare de poezie și proză scurtă (Revista tipărită „Helion”; „Antologia CSF 2022”, „Antologia Revistei Zugzwang 2022-2023” ș.a.). A urmat cursul despre scris cu Andrei Crăciun, atelierul de creație al „Revistei de Povestiri” cu Cosmin Perța, iar în prezent urmează cursuri cu scriitorul Florin Iaru. Este membră a clubului Helion din Timișoara și colaborator activ al revistei online. Romanul său de debut este în curs de apariție la Editura Ink Story.

Prima parte a nuvelei se poate citi aici.