Blesteme care imploră

De Mariana Marin am auzit prima dată în tabăra de traducere de la Mogoșoaia, în urmă cu trei ani. A vorbit despre ea Simona Sora, care a adus și o înregistrare cu vocea ei și un volum.

Apoi, aproape am uitat-o, în tot cazul nu am citit poeziile ei pînă cînd una dintre fostele mele studente nu a postat „Elegia”: „Doamne, de m-aș putea odihni într-un sanatoriu de munte…”. O, dar asta e o mare poetă, mi-am spus. O mare poezie. Mai ales finalul: „De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vieții,/ în cotloane diverse și simple, cinstite,/ unde să nu existe decît un pat în care să dorm/ și un lighean în care să vomit/ tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,// să tot vomit”.

Am tradus-o și am trimis-o unui redactor care mi-a cerut și alte poezii de ea. Atunci, am tradus „Elegia XII”: „Între sînii mei a înnoptat moartea”, și încerc să traduc și cealaltă „Elegie”: „Ducem o viață dublă”. Sînt un melancolic înnăscut și tensionat, deci îmi plac poeziile ei, dar și pentru că se simte că e poetă, că își remontează viața în cuvinte. Sună pervers, dar îmi place și pentru că nu i-a reușit. Sînt atras de geniile care mor tinere: parcă spun încă un adevăr despre viață și despre frumos.

Nu știu dacă aș fi vrut s-o întîlnesc. Marii răniți sînt oameni dificili. Dar vocea ei suavă, clară, rănită îmi spune multe despre femeia asta care a scris psalmi ce blestemă și imploră atît de frumos.