Cartea mamei (fragment)

Am insistat să încuiem ușa de la intrare amândoi în același timp. Eu, yala de sus, tu, pe cea de jos. Un soi de sigilare a casei, așa cum vechile morminte ale faraonilor erau sigilate după terminarea întregului ceremonial funerar.

Noi eram acum cei care încuiam ceva înăuntrul apartamentului.

Preoții oficianți.

Am coborât scările blocului. Eu de-abia mă mai țineam pe picioare.

„Pot să cobor și singură” ți-am spus când ai încercat să mă ajuți.

Slăbisem foarte mult. Aveam 36 de kilograme. Am îmbrăcat blugii cei mai strâmți, care și ei păreau largi pe mine.

Afară începuse ninsoarea.

Am intrat în mașină, unde era cald. La jumătatea drumului spre București, a apărut soarele.

„Nu mai văd decât umbre” ți-am spus la un moment dat.

„Nu știu de ce, dar de două săptămâni văd doar umbre. Mi-ar fi plăcut să văd soarele.”

Mai aveam vreo două ore până la București.

„Lasă că-ți revii”, mi-ai răspuns. „Probabil nu ai mâncat, ai nevoie de ceva dulce. Ți-a scăzut glicemia.”

Căldura din mașină devenise insuportabilă.

„I’m sorry, but there’s nothing I can do.”

Doctorul Fatih părea emoționat.

„Aș prefera să moară aici, să nu se mai chinuiască inutil”, ai spus, fără să-ți dai seama, în română.

Doctorul Fatih părea că a înțeles. Te-a îmbrățișat fără să mai spună nimic. Voi erați pe hol, iar eu eram în acea cameră de spital și țineam ochii închiși, deși nu reușeam să mă odihnesc. V-am auzit, totuși. Nu știu cum, dar v-am auzit.

În camera de spital a apărut pentru prima dată acea creatură, și m-am gândit la vrăjile cumnatelor făcute prin cimitire în miez de noapte. Stătea lângă patul meu, iar capul i se mișca de la dreapta la stânga și invers, și parcă scotea un scâncet, dar nu ai fi putut spune exact ce este. La fel cum nu ai fi putut spune încotro privește, pentru că nu avea ochi. Nici gură. Nici nas.

Camera s-a topit în întuneric și în acel întuneric i-am auzit vocea difuză, înceată.

„Știi, copiii mor, copiii cad pe scări. În viață nu există plase de siguranță. Dar copiii și zboară, zboară și nimeni nu-i poate prinde. Părinții devin copii, iar copiii părinți, iar copiii mor, dar și zboară.”

Am apăsat butonul roșu pe care îl aveam lângă mine, în pat. Dar asistenta nu a venit. Nu a venit nimeni.

„Când ai plecat, am văzut cum ferestrele unei case se deschid larg, dar nu era nimeni și nimic dincolo de ele. Nimic în afară de întuneric. Am văzut cum o ușă se închide. Ai încuiat ușa casei tale, nu-i așa?”

Nu, nu a venit nimeni. Nici măcar tu, copilul meu. Băiatul meu.

„De ce ai plecat? De ce ne-ai lăsat singuri? Pe mine și pe toți ai tăi. Am plâns, am plâns cu toții. Am plâns mult, dar tu nu ne-ai mai auzit. Nu, nu ne-ai mai auzit. Dar noi am plâns pentru tine, am plâns mult.”

Am închis ochii și am auzit mai tare ca niciodată sunetele aparatului de lângă pat. Acele sunete care noaptea nu mă lăsau să dorm. Când am deschis ochii, creatura fără chip dispăruse. În camera era una dintre asistente. Verifica perfuziile.

„De ce nu mă lăsați să dorm? De ce veniți noaptea peste mine și nu mă lăsați să dorm?” îmi venea s-o întreb, dar nu am făcut-o. Oricum nu ar fi înțeles nimic.

„Să nu te sperii, da?” ți-am spus odată. Tu dormeai pe canapeaua de lângă pat, iar eu eram trează și ascultam sunetele acelui aparat și așteptam vizitele nocturne ale asistentelor.

Totul pare atât de îndepărtat, și mereu mă întreb: cine a plecat și cine a rămas?

„Dacă mă lași undeva aici, mă pierzi. Eu nu știu să mă mai întorc acasă” îți spuneam de fiecare dată când veneam să te văd la București, iar tu mă conduceai înapoi la gară.

Eu demult nu mai aveam un sân, dar nu ți-am spus. Medicii din Turcia au crezut că am fost operată. Dar nu am fost operată. Pur și simplu sânul a putrezit. Citisem că dacă hemoragia se produce în afară atunci ai șanse să scapi. Am umplut de multe ori cada cu sânge. Am crezut că voi scăpa. Mă rugam să scap. De fiecare dată când plecam din București, iar tu mă conduceai la gară, eu mergeam până în ultimul vagon ca să te văd cum pleci, cum dispari în mulțimea aceea de oameni din gară. Unii veneau, alții plecau. Tu te întoarceai acasă. Și eu mă întoarceam acasă.

Cancerul s-a întins apoi la plămâni, esofag și oase. Dar eu nu știam asta. Mi-am dat seama mai târziu, când vocea mi s-a subțiat iar mâna stângă s-a umflat.

„Am plâns, am plâns cu toții. Am plâns mult, dar tu nu ne-ai mai auzit. Nu, nu ne-ai mai auzit” mi-a spus creatura fără chip în acea cameră de spital.

Dar acum m-am întors la ai mei. Tu ai rămas. Sau tu ai plecat și eu am rămas?

Ne-am făcut pașapoartele într-un mall. La Serviciul de Pașapoarte au spus că nu ne vor elibera pașapoartele în regim de urgență. Ne lipsea invitația din partea spitalului din Istanbul.

„Dar nu vedeți, de-abia se mai ține pe picioare!” ai strigat la funcționarul din fața mea.

„Îmi pare rău, asta e. Fără o foaie oficială nu putem urgenta procedura.”

Am început să plâng. Și tu ai început să plângi, deși încercai să te abții. A venit un alt funcționar care ți-a spus să vii în cel mult două zile cu invitația, după care îți vor da pașapoartele. În sfârșit, după două zile ne-au dat pașapoartele.

Până la plecare, am stat în pat și m-am uitat la documentare.

„Uite ce păsări mici”, îți spuneam. „Ce suflet or avea ele? Unde încape el în păsările astea mici?”

„Nu știu, mamă”, îmi răspundeai și plecai la bucătărie să fumezi.

De fiecare dată când mă atingeai, mă curentam. În aer săreau scântei. Sau așa mi se părea. Scântei roșii, scântei galbene. Îți era teamă să mă mai atingi.

În avion, am stat cuminte. Eram speriată. Zburam pentru prima dată, dar asta nu m-a mai impresionat. Știam că poate nu mă mai întorc. Voiam să fiu acasă sau cu tine, la București și să mă uit la documentare.

„Uite ce frumos”, mi-ai spus arătându-i norii.

Eu dădeam din cap, ochii mei însă nu mai vedeau nimic în jur.

În aeroportul din Istanbul ne-am rătăcit. Nu ne aștepta nimeni cu un cărucior cu rotile, așa cum ni s-a spus. Am mers pe jos primul etaj, dar eu oboseam după trei pași. Mă așezam când pe rucsacul meu mic și roșu, pe care îl cumpărasem cu câteva luni înainte din piața de lângă bloc, când pe una dintre băncile de plastic de pe margine. Mă lăsai acolo ca să cauți pe cineva care să ne ajute cu un scaun cu rotile, și de fiecare dată îmi făceai o poză cu telefonul ca să știi unde m-ai lăsat. Și mereu eu eram pe jumătate cu spatele la tine.

„Cine a plecat și cine a rămas, creatură fără chip?”

Dar creatura apare doar când vrea ea. Răspunde doar când vrea ea.

„Blestem de mamă” ți-am spus. „Maică-mea m-a blestemat. Atât a putut și ea în toată viața ei. Să mă blesteme.”

„Ei, da. Nu te-a blestemat nimeni” îmi răspundeai.

Dar eu știam mai bine decât tine. Era blestemul de mamă. Atunci când îmi înfășuram pieptul cu un cearșaf transformat în pansament mă gândeam la blestem. Aprindeam lumânări și mă rugam, dar blestemul rămânea acolo, în sufletul meu, nimic nu-l putea șterge. Știam că mă blestemase. L-a blestemat și pe unchiu-tău. D-aia a murit.

Copiam în caiete pasaje întregi din cărțile de rugăciuni. Aveam o carte despre blesteme și vrăji, și acolo se spunea că blestemul de mamă nu poate fi desfăcut. Dar ție nu ți-am spus nimic. Și mai erau și cumnatele alea, care nu ne-au lăsat niciodată în pace.

M-am spovedit, am făcut sfeștanii. Părintele credea că sunt nebună. Dar nu-mi păsa. Trebuia să încerc totul. Când părintele din parohie s-a săturat de mine, m-am dus la altul. Apoi la altul. Dar a fost prea mult. În cele din urmă se săturaseră toți de mine.

Scriam caiete întregi. Caiete mici, caiete mari. Scriam și pe coperetele lor. Scriam peste tot. Copiam cărți întregi. Cuvinte de duh, cuvinte de înțelepciune. Nu mai ieșeam din casă, decât atunci când mai cumpăram câte ceva. O dată pe săptămână. Nu mai aveam nevoie de multe. Mă întorceam, încetul cu încetul, la ai mei: la tata, la tanti Lenuța, la fratele meu, la toți cei pe care i-am iubit și i-am urât. La maică-mea, femeia care nu m-a dorit. Scriam caiete întregi, dar nu mai aveam ce să învăț. Copiam doar cuvinte. În cele din urmă, nu mi-am mai cumpărat mâncare, nu am mai ieșit din casă și ți-am dat telefon și ți-am spus să mă internezi cu alți canceroși, că eu nu-mi mai revin. Și atunci ai venit, băiatul meu. Și am plecat împreună. „Dacă mă lași undeva aici, mă pierzi. Eu nu știu să mă mai întorc acasă” îți spuneam de fiecare dată când veneam să te văd la București, iar tu mă conduceai înapoi la gară.

Dar acum m-am întors și eu la ai mei, la toți cei pe care i-am iubit și i-am urât.

„Vezi, că mai găsești și acasă, sub televizor, vreo șase sute de lei” ți-am spus când am ajuns la tine în București.

Ți-am dat cardul bancar ca să-mi scoți pensia. Eu nu știam cât mai aveam de trăit, iar tu aveai nevoie de bani pentru medici, pentru drumuri. Ai folosit banii aceia mai încolo, pentru înmormântarea mea.

De-abia mai ajungeam până la baie. Slăbisem foarte mult. Aveam 36 de kilograme. Nu știam cât mai am aveam de trăit și începuse să-mi fie frică. Dar am pus actele casei în ordine. Am pus și actele tale în ordine. Am scris pe fiecare teanc de hârtii ce conține. Voiam să fie totul în ordine. Da, băiatul meu, voiam să fie totul în ordine.

„Să nu te sperii, da?” ți-am spus într-o noapte. Tu dormeai pe canapeaua de lângă patul meu, în acea cameră de spital din Istanbul. În acea cameră în care a apărut și creatura fără chip.

„Îți mai amintești?” m-a întrebat creatura, și eu am m-am speriat, și acel aparat de lângă pat a început să scoată sunete din ce în ce mai insuportabile, mai ascuțite. „Îți mai amintești? Îți mai amintești de tatăl și de mama ta când te-au adus în noua casă de la oraș? Erai mică, aveai cinci ani și stăteai agățată de gardul acela verde dinspre stradă și le spuneai tuturor celor care treceau prin fața casei cum te cheamă și câți ani ai. Ai început apoi școala. Îți plăcea la școală. Ți-ai făcut o prietenă. Sonia. O rusoaică. Ai fost acasă la ea și ai fost impresionată de ordinea de-acolo. Părinții ei veniseră în anii ’40 în România. Erau drăguți cu tine iar ție îți plăcea asta. Tu aveai zece ani. Tatăl tău lucra într-o turnătorie și se întoarcea târziu de la muncă și atunci, târziu în noapte, se certa cu mama ta. Iar tu te speriai. Se speria și fratele tău. Îți mai amintești? Dimineața, înainte de școală, te trimitea cu o canistră de sticlă ca să iei gaz pentru lămpile din casă. Aveai opt ani. Canistra era cât un picior de-al tău și tu de-abia o trăgeai după tine când era plină. Îți mai amintești? Și cei care te vedeau te întrebau «Unde mergi fetițo cu asta după tine?» și tu le spuneai «Acasă, la mama. Ea m-a trimis să iau gaz.» Și o singură dată te-a ajutat un bărbat, iar tu i-ai mulțumit și ai fost impresionată. Nu credeai că te poate ajuta cineva. Îți mai amintești? Iar mama ta te-a certat că ai întârziat și tu i-ai spus că ai obosit, dar te-a ajutat un domn bine să aduci acea canistră plină până acasă. Fratele tău, care era mai mare decât tine cu doi ani, te aștepta când ieșeați de la ore, dar te lăsa mereu în urmă, iar el mergea în față cu vreun coleg, fără să se mai uite în spate ce faci. Iar ție mereu ți se descheia câte un șiret și trebuia să te oprești ca să faci un alt nod și îi strigai să te aștepte, dar el nu se oprea. Îți mai amintești? Tu aveai zece ani și nu știai să-ți legi șireturile. Mereu se desfăceau, chiar dacă fratele tău a încercat să te învețe să le legi corect. În schimb, tu îi făceai temele la matematică, chiar dacă erai mai mică cu doi ani. Îți mai amintești? Copiii mor, copiii cad pe scări. În viață nu există plase de siguranță. Dar copiii și zboară, zboară și nimeni nu-i poate prinde, așa să știi. Părinții devin copii, iar copiii părinți, iar copiii mor, dar și zboară. Când aveai nouăsprezece ani te-ai hotărât să devii medic pediatru, dar nu ai reușit să intri la Facultatea de Medicină. Erai pentru prima dată într-un oraș străin, departe de casă, iar fratele tău, care era deja student în acel oraș, ar fi trebuit să te ajute, dar el s-a întors acasă fără să-ți spună, iar tu ai rămas singură acolo și te-ai speriat și nu te-ai mai dus să dai examenul. Îți mai amintești?”

Și atunci am mai auzit din nou acel aparat de lângă pat, iar acea creatură fără chip a dispărut. Dar eu încă îmi mai aminteam. Da, încă îmi mai aminteam, deși aveam dureri foarte mari. Și știam că mă întorceam, încetul cu încetul, la ai mei: la tata, la tanti Lenuța, la fratele meu, la toți cei pe care i-am iubit și i-am urât.

Fragment dintr-un roman în lucru