Constant Tonegaru despre „Panopticum” de Ion Caraion

Am aflat că numărul din această săptămână al Literomaniei îi este dedicat lui Ion Caraion, cu luminile și, mai ales, umbrele sale (multe și grele), așa că m-am gândit să propun un text semnat de un alt poet important al „generației pierdute” (sau al „generației războiului”), Constant Tonegaru. Volumul de debut al lui Ion Caraion, din 1943, după ce mai întâi i-a fost schimbat titlul, sub presiunea cenzurii antonesciene, din „Circ domestic” în „Panopticum”, a fost retras în totalitate încă din tipografie din cauza conținutului sumbru, care surprindea ororile războiului. Cu toate acestea, în 1945, pe când Caraion publicase deja cel de-al doilea volum de poeme, „Omul profilat pe cer”, Constant Tonegaru i-a dedicat, în revista „Familia”, un text extrem de critic, încercând parcă să desființeze prin orice mijloace volumul lui Caraion din 1943. De altfel, Tonegaru a debutat în același an 1945, cu volumul „Plantații” (căruia, ca și în cazul volumului de debut al lui Ion Caraion, i-a fost schimbat titlul, prin intervenția cenzurii acelei perioade, din „Plantația de cuie” în „Plantații”). Textul de mai jos este reprodus și în volumul din 2003 „Plantația de cuie”, în Colecția „Ediții definitive” a Editurii Vinea, coordonată de Nicolae Țone. (Bozz)

Constant Tonegaru

Ion Caraion: „Panopticum”. Un debut nepromițător

Numele lui Ion Caraion, înscris mai întâi pe filele carnetului provincial „Zarathustra”, a parvenit înainte de 23 august, într-o măsură oarecare, să se stabilească pe a doua pagină a gazetelor cu reputația redactorilor leberari (sic) de mâna treia.

Intitulate colectiv și nu atât de fericit „Panopticum”, „poemele” sale refuză să convingă pe cititor la lirismul intensiv. Remarcabile izbitor prin anevoința de a fi pricepute fără a presupune o atitudine spirituală, alcătuiesc un gol profund, îngăduind strecurarea unei intelectualități exclusiv de ordin verbal și concludentă pentru sursa ei de suprafață.

În al doilea rând se dovedește intenția vagă a acelei sensibilități horațiene față de scurgerea vremii, care în necazul calmului mizantropic cu care vrea să fie transpusă, este răspândită în cea mai mare parte a versificațiilor cu caracterul unei virtuozități de șablon. Astfel se discută în cuprinsul ei despre cei douăzeci și cinci de ani scobiți într-un plămân, pentru tineret, și e păcat, în altă parte se anticipează moțăiala profesorilor solemni în servietă sau cum aceeași tinerețe i-a dat bilet ca la un papagal care totdeauna a spus ce a vrut.

Tonul de intimitate cu tendința către prozaism este vădit propriu d.(omnului) Geo Dumitrescu, care la rândul său îl importează (sic) de la Jules Laforgue, odată cu sistematice eclipse de gândire. Dependența față de d.(omnul) Geo Dumitrescu pornind de la paralelismul exclamațiilor de suspensiune… „în dimineata asta cu siguranță” („Inițiativă”), „Pe la-nchieturi e lucru cert” („Pacienți”), „Într-o zi de octombrie serioasă” („Panopticum”), urcă admirativ, la fel cu procedeul d.(omnului) Ben Corlaciu față de d.(omnul) Dimitrie Stelaru, introducându-l într-o poesie… „sau îi voi scrie lui Geo Dumitrescu la țară” („Inițiativă”).

Câteva accente personale foarte rar întâlnite într-un tot unitar sunt în stare să încheie poesia citadină „Cangrenă”, terminată cu simțiri de patetism:

„Nici luna, nici câmpul, nici râul

nu-și tremură grâul

prin tine

oraș-pământ, oraș-plictiseală, oraș-mărăcine

cu liniștea ruptă, cu desperare, cu câini,

împotmolit cu cicatrice pe mâini.

Atât:

cenușiu, moarte, urât

sârme, opac…

Și mâine dimineață – descompuși – pornim, iarăși, la atac.”

În afară de acel „râu ce nu-și tremură grâul” (?) (n.a.) prețuirea poeziei nu stă în vigoarea prezumtivă a intenției analitice, în tabloul șarjat cu apariția regulată și fantomatică a luptei pentru existență, ci în emoția resimțită anost, căci (imagini) asemănătoare se mai găsesc răzlețite, ca în acea inițială „Panopticum” , unde transfigurarea realităților este unică pentru toată placheta.

Însă din răsturnarea fără control a impresiilor și a imaginilor ce capătă un stil obscur, aparent ermetic, putând fi confundat cu suprarealismul, antrenat spre gongorism cu rime funambulești: „alge” – „sparge”, „unor” – „antof” (sic), „fiarbă” – „meargă” („Perspectivă”), întrerupând sau dând frazelor o cursivitate neplăcută: „cât” – „gât” („Perspectivă”), „parcă” – „seacă”, „doar” – „trotuar” („Carnet Lapidar”), „recruți” – „duți” (sic) („II Ciclu schizofrenic”), „câți” – „nagâți” („X. Idem”). Oricum, ușurința lor: „anii” – „bolovanii”, „frumos” – „jos” („Antreul poemului”), „spart” – „Descartes” („Jurnal de grupă”) Ș.c. formează certe atavisme.

E regretabil că notația care uneori se dovedește a fi suavă chiar:

„…Un mormăit scurt, apoi frigul trecu prin calendar

fără nici un sunet, cu nostalgia unui trup de cais”

rămâne foarte puțin frecventă în micile ei străluciri, cuprinzând dese definiții răsucite:

„Încolăcitele iubiri ale luxului de sinceritate

Gâlgâitoare dumbravă sărată: – / adolescența.”

(„II Ciclu schizofrenic”)

Alteori este întâlnită vocația maximelor naive, „cine știe să facă bărci de hârtie, poate deveni oricând moralist” („V. idem”), care departe să poată fi imagine sintetică, alungă uma oricărei inițiative de lirism.

Metoda personificării este de-a dreptul hilariantă: apa are gâlci, gheizerele au guler, etc. Improprietățile termenilor încep să se demonstreze de la contraziceri. Într-o strofă din „Clișeu” afirmă că „sufletul nu mai are haină și umblă-npielea goală ca femeile”, pentru ca numaidecât în strofa următoare să implore candid: „Vezi-mi Doamne sufletul cu rochia lăsată pe jumătate”.

În același poem de război, în locul canonadelor, cerul este spintecat de canoniere (!), vase de luptă care fac parte din patrimoniul marinei de război. În altă parte („Coșar”), aduce o descoperire senzațională a injecțiilor cu somnalin, când până la „Panopticum”, administrarea acestui medicament se făcea pe cale bucală.

Abundența neconformismelor laolaltă cu lapidaritatea stilului care în loc să despletească senzațiile întipărite le înghesuie până la cea mai oribilă viziune, ridicând la potențialul catarismului evidenta nepricepere de exprimare.

Improprietatea termenilor capătă amploare în „Ciclul schizofrenic”, necorespunzător cât de puțin vreuneia din manifestările acestei alterări psihice și făcând doar o poză țipătoare, prin nereușita lui.

Denunțându-și falșitatea mai întâi prin caracterul instantaneu al titlurilor, notațiile stângaci. Versificate se fixează lipsite de insinuările inconștientului, rigide, în spiritul unui vast obscurantism.

Firește, D(omnul) Caraion este departe să fie fruntaș între fruntașii literaturii tinere, așa cum a decretat d(omnul) Petru Comarnescu în „Revista Fundațiilor Regale”, spre a obține clemența autorilor anonimi de note agresive îndreptate în contra sa pesonală, cu ricoșeuri împotriva revistei și mergând cu capitularea pentru asigurarea reclamei durabil, publicând pe junele Caraion în compania respectivă. Să fim obiectivi.

Revista Fundațiilor nu este un curier (cuier? N.n.) pentru periatul vesmintelor. Dacă între poesia veritabilă și contrafacerea aducătoare imediat de notorietate, e drept în felul ei, ar fi ales pe cea dintâi, ne-ar fi dat o carte care să nu fie trecută cu vederea.

Suntem siliți să spunem că solicitați din filoanele din „Panopticum” și „Cangrenă” neluate în seamă de autor, ne-am extins cercetarea asupra sumarului întreg al plachetei și am constatat că vorbește o artă dintre cele mai mărunte.

„Familia”, nr. 392 din vineri 7 decembrie 1945

În foto: Constan Tonegaru (sursă aici)