Copilot în viața mea

Începând cu acest număr al Literomaniei (nr. 175), vă propunem o nouă rubrică pe diverse teme urbane și culturale, semnată de Christian Fieldman, și intitulată „Copilot în viața mea”. (Literomania)

De multe ori ne punem întrebarea: „cum am ajuns aici?” sau „pentru ce am cumpărat asta?”.

Acum câteva zile, mergeam relaxat cu mașina, într-un trafic normal, liniștit, fără prea mare agitație sau aglomerație. Postul pe care emitea aparatul de radio era plictisitor și am început să caut altul. Cam în același timp a sunat telefonul, mă uit să văd cine sună și răspund folosind car-kit-ul mașinii. În timp ce vorbeam, am căutat în servietă agenda cu orarul activităților zilnice, am consultat-o și am fixat o nouă întâlnire. Interesant este că, în tot acest timp, am condus mașina. Adică, mai exact, mașina a fost condusă. Dar cine a condus-o? Dintre toate acțiunile conștiente pe care le-am făcut în această perioadă de timp, condusul este cel care nu făcea parte din ele. Deci? Cine a condus mașina?

Dar poate că nu numai acest exemplu, pe care mulți dintre noi l-ar confunda cu automatismul, este relevant. În câte oare dintre momentele unei zile, când suntem conștienți, și corpul acesta pe care îl conducem nu doarme, ne regăsim în astfel de situații? Gândindu-mă la acest aspect, bineînțeles că creierul buclucaș m-a condus la o cascadă de imagini și de vorbe pe care le înregistrează de-a lungul întâlnirilor mele: „mi-am luat cămașa aceasta pentru că îi place soției mele”, „mama mi-a spus că nu e bine”, „colegii mei mănâncă merdenele, am început să mănânc și eu, deși nu prea îmi plac și mi se par uleioase”, și altele. Mai este și cazul în care, după ce ai vizionat o reclamă la televizor, te trezești cumpărând acel produs din curiozitatea de „a-l încerca”… Astfel, firește că îți vine în minte întrebarea: câte dintre programele după care merg sunt ale mele și câte ale altora?

Nu trebuie uitat aici mediul virtual, acest nou mod de viață care ne invadează zi de zi, fie că vrem, fie că nu vrem. Iată că unul dintre cele mai simple exemple la care mă pot gândi este modul de comunicare prin grupuri sau pe platformele de socializare. Poate că (nici aici) nu ne-am dat seama că acestea ne coordonează oarecum căile de comunicare. Indiferent că mergi la un curs, la o școală sau într-o vacanță, imediat se creează un grup și toți se bulucesc să scrie acolo, uitând de orice altă variantă de discuție. Dacă ai un telefon „cu butoane” sau nu ai deloc, te trezești că ești marginalizat, izolat și categorisit drept primitiv, fiind practic fără voia ta obligat să te integrezi în acest sistem.

Mai interesantă este, în acest marasm al grupurilor și al platformelor de socializare, iubirea și manifestările ei. Totul s-a pierdut într-un continuu schimb copy-paste de imagini făcute de alții, în care nu știu dacă exprim sentimentele mele sau pe ale altora. Întreaga fierbere, întreaga căutare și emoție interioară pentru a exprima sau a arăta sentimentele tale, se pierde. Astfel, în incapacitatea de a exprima propriile simțiri și propriile emoții, când alții spun ce și cum să spui sau să arăți, cum am mai putea înțelege în acest context poezia lui Nichita Stănescu:

„La început când încă mai purtam
pe suflet coaja de var a sufletului
credeam și speram
iubind să fiu iubit.
Mai târziu când dădeam din trup
ca dintr-o aripă
în sângerosul aer mi-am zis:
dacă pot să iubesc mi-e destul
și mi-e surâs
și mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă,
la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
este infinit
și dacă există iubire
din goluri se naște plinul”?

Ne aflăm în lumea avatarurilor, a copy-paste-urilor, a shortcut-urilor, totul este în viteză, totul este imediat, ideile și sentimentele nu mai iau calea emoției, a fierberii. Ne îndreptăm către o lume în care subconștientul nu ne mai aparține, unde ni se pare că indicăm direcția, dar sosirea la destinație ne surprinde, o viață în șablon, în stereotipie. Dar noi (eu, tu) unde suntem? Noi vom mai spune vreodată ce avem noi de spus?