Darie Magheru şi a sa „cărămidă cu mâner”

O recuperare a lui Darie Magheru – prozatorul, poetul, dramaturgul – s-a încercat deja, dar una ineficientă şi, din care cauză, nedreaptă. Nu este unicul scriitor român în această situaţie, desigur. Pe scurt, scrierile sale au fost publicate, până în 2013, de editura braşoveană Arania, ceea ce, recunosc, a ajutat mai mult decât o eventuală nepublicare a acestora. Dar da, există o diferenţă indiscutabilă între o mică editură de provincie, prea puţin vizibilă pe piaţa de carte, şi o editură consacrată. Din 2013, opera lui Darie Magheru a fost publicată în trei volume de Editura Eikon.

Un alt motiv pentru care opera lui Darie Magheru nu a reuşit să se impună nici măcar acum, în postcomunism, ar fi ignoranţa criticilor şi istoricilor literari care, în mare parte, s-o recunoaştem, nici măcar nu au auzit de acest nume (deşi nu din vina lor, iar asta reiese şi din cele afirmate mai sus). Nu există decât un singur studiu dedicat scriitorului braşovean, şi anume „Darie Magheru – Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion” de Mihaela Malea Stroe, volum apărut, din câte cunosc, tot la Editura Arania. Probabil că şi în prezent mai funcţionează Salonul literar, organizat de Olga Lascu, sora scriitorului, în Casa Memorială „Darie Magheru” din Săcele, ceea ce este de admirat, dar din păcate, iniţiativa este una pur comemorativă şi cu caracter (foarte) local. Concluzia se impune de la sine: toate aceste eforturi s-au dovedit ineficiente, cel puţin până în prezent, în promovarea operei lui Darie Magheru.

Totuşi, numele lui Darie Magheru mai apare, din când în când, în textele unor scriitori cunoscuţi, ca Octavian Soviany sau Vasile Gogea. Cel din urmă a postat pe blogul său, şi sper s-o facă în continuare, diverse texte despre Darie Magheru şi opera sa, texte mai mult decât utile unui cititor dornic să se iniţieze în literatura deloc lejeră practicată de scriitorul braşovean. Octavian Soviany, el însuşi braşovean, a avut şansa să se numere printre apropiaţii lui Darie Magheru. A povestit multe despre prietenul său şi mai are, sunt sigur, multe de povestit. Ba chiar, unul dintre personajele romanului „Năluca”, mi-a mărturist Octavian Soviany, i-a fost inspirat de Darie Magheru.

În fond, cine a fost Darie Magheru? Aurel-Zaharia Moldoveanu (sau Aurel Moldovan, cum apare în tabelul cronologic din primul volum al Scrierilor), pe numele său adevărat, s-a născut pe 25 octombrie 1923, în Lunca-Câlnicului (Prejmer), un sat din apropierea Braşovului. A studiat artele dramatice mai întâi la Academia Regală din Bucureşti, apoi la Institutul de Teatru „Matei Millo” din Iaşi, avându-l printre profesori şi pe George Vraca. Este arestat în 1950 pentru implicarea în „Afacerea Dr. Gheorghiu – Sumanele negre” şi va sta închis un an şi jumătate. După eliberare, povesteşte sora scriitorului, tatăl „şi-a înfrânt emoţia revederii, întrebându-l: «Şi de acolo te-au dat afară?»” (v. revista Aisberg, vol. VII, nr. 1/ 2015). A fost actor la teatrele din Ploieşti, Arad, Botoşani şi Braşov, unde va muri, în condiţii suspecte, în 1983. De altfel, și fiul său din prima căsnicie, Darie Horațiu Moldovan, semnatar al „Cartei 77”, va muri în exil la numai 41 de ani în împrejurări neelucidate.

A debutat în 1941, cu placheta de versuri „Cu barda-n porţi de veac”, plachetă dispărută fără urmă. În timpul regimului comunist nu a publicat foarte mult, cele mai bune scrieri ale sale rămânând, astfel, în stadiul de manuscrise, de „literatură de sertar”. În 1956, apare la ESPLA, datorită referatului elogios al lui Gellu Naum, poemul dramatic „eu, meşterul manole”, iar în 1968, volumul „Poeme”. În 1970, la Editura Albatros, apare volumul de poezie „Caprichos”, în care, observă Octavian Soviany în textul introductiv la primul volum al „Scrierilor” lui Darie Magheru (Eikon, 2013), „chiar dacă vechile teme persistă, discursul poetic capătă o nouă fizionomie, mulându-se perfect peste personalitatea stranie a poetului, care nu înceta să contrarieze prin gesturile lui pline de truculenţă”. Cele afirmate de Octavian Soviany se potrivesc, însă, şi prozei lui Darie Magheru, o proză „truculentă”, atipică, stranie. Mă refer aici la „postumele nemuritorul în solitudine şi durerea” (Ed. Arania, Braşov, 1996) şi cărămida cu mâner (Ed. Arania, Braşov, 2005).

În răspăr cu literatura oficială (şi nu numai) de la sfârşitul anilor ’60, scrierile lui Darie Magheru au anticipat curajul stilistic al optzeciştilor – ba chiar l-au şi întrecut pe-alocuri. Obraznice, îndrăzneţe, stranii, în special bucăţile de proză din „cărămida cu mâner” stau mărturie în acest sens.

Semnătura lui Darie Magheru

Este vorba, în cazul scurtei scrieri „cărămida cu mâner”, de un neoantiroman povestit, un avertisment pe măsura rândurilor stranii pe care le precedă. Această proză a lui Darie Magheru, din care, în 1967, au fost publicate fragmente în revista Astra, a intimidat la vremea ei, tind să cred, destui cititori. Chiar şi acum, după atâtea experimente literare mai mult sau mai puţin reuşite, într-o perioadă dominată de limbajul hiper-simplificat al tinerilor internauţi, textul lui Magheru pare bizar. De ce? În primul rând, acțiunea prozei sale se remarcă mai degrabă prin absenţă, lucru anunțat ironic încă din (sub)titlul capitolului întâi: „– unde personagiul principal nu acționează în vreun fel şi pentru că e mort –”. De fapt, încă de la bun început avem enunțat pretextul, şi anume „moartea personală a tovarășului state broajbă”, dar totul în jurul acestui pretext devine atât de aiuritor, de absurd, încât pe bună dreptate un cititor mai puţin exersat s-ar putea plânge de lipsa măsurii în dezlânarea narativă în care proza lui Magheru se complace fără rețineri. Chiar şi în capitolul doi, acțiunea pare a se lăsa așteptată, căci acesta este un capitol „ – în care asasinul nu acționează şi atâta tot. încă nu vrea –”. De-abia în capitolul trei se întâmplă ceva, „– unde cade de pe un scaun numitul fan beşleagă, dar cu o pendulă care îi va cânta între omoplați de mai multe ori «cu-cu!» –”.

Citește mai mult: Rațiunea iubirii

Să presupunem că, într-o oarecare măsură, cititorul neavizat va fi frapat şi de lipsa majusculelor, dar cu adevărat deconcertante pentru un astfel de cititor vor fi, însă, frazele sincopate ale textului, despărţite prin linii cunoscute, mai nou, sub denumirea de underline. Sciziunile textuale astfel obţinute ar evoca, după cum sesizează Mona Mamulea în prefaţa „cărămidei cu mâner”, un postmodernism prezent în cultura noastră mai mult cu numele, dar atât de palpabil în scrierile lui Darie Magheru, iată, încă din 1967: „Transformarea realităţii în imagini fragmentate este, de altfel, una dintre trăsăturile dominante ale postmodernismului, în contextul căruia asistăm la o schizofrenie a lumii, la o criză, aşadar, a modelului însuşi, a referinţei. Cad ambele presupoziţii de bază ale umanismului (identice cu cele ale iluminismului): 1. că există o lume reală în afara noastră, unitară şi coerentă, pe care o putem înţelege cu ajutorul raţiunii; 2. că limbajul este capabil să descrie mai mult sau mai puţin fidel această lume reală. Până acum, lumea a fost simplificată şi falsificată, pretind teoreticienii postmodernismului. De-abia acum ea este «dezvrăjită», prezentată aşa cum merită: o multitudine de aspecte disjunctive, iraţionale, bulversante. În cel mai fericit dintre cazuri, un puzzle imperfect. În plus, nimic nu este real, totul este un construct, un produs al minţii noastre” (Mona Mamulea, „Deconstruirea postmodernistă a lumii sau criza referinţei”). Octavian Soviany are dreptate să afirme următoarele în introducerea la primul volum al „Scrierilor” lui Darie Magheru: „Contemporană cu momentul oniric şi cu primele ieşiri la rampă ale Şcolii de la Târgovişte, cărămida cu mâner este una dintre scrierile cele mai reprezentative ale neoavangardismului românesc de la sfârşitul anilor ’60 şi ar merita o atenţie specială din partea criticii literare”.

Darie Magheru este, fără îndoială, unul dintre acei scriitori inclasabili, figuri unice ale timpului lor şi recuperate cu adevărat de-abia după un car de ani de la dispariţia lor fizică.

Darie Magheru, „cărămida cu mâner”, Editura Arania, Braşov, 2006, 108p.