Modernitatea românească din perspectivă sociologică

Sociologii Lazăr Vlăsceanu și Marian-Gabriel Hâncean au realizat o sinteză asupra modernității românești, sprijinită pe statistici comparative în context european, pe rezultatele evoluției economice și sociale, pe argumente istorice și culturale. Astfel, cartea propune analiza modernității românești de după 1960, cu toate transformările și decalajele ei, cu numeroase trimiteri la perioada contemporană. Ritmurile mereu întrerupte ale societății românești au definit-o ca pe una dintre „modernitățile multiple” din acest spațiu.

O constantă a lumii românești este construcția instituțională duală, sabotată mereu de practici sociale învechite și de rețele clientelare. Chiar și atunci când am avut instituții și reguli modernizatoare, novatoare, acestea au fost repede dublate de altele, care să perpetueze îmbogățirea fără muncă, prin exploatare, ceea ce a dus, inevitabil, la frânarea evoluției economice și politice, la menținerea decalajelor. În termenii autorilor, elita politică românescă a oscilat mereu între „instituțiile inclusive”, care deschid „participarea liberă și inovativă a oricărui membru al societății organizate democratic” și „instituțiile extractive”, care „asigură beneficii numai pentru unii și exploatare numai pentru alții”.

Să alegem câteva exemple, din epoci diferite. Într-un memoriu din 1857 adresat ministrului francez de externe, domnitorul Grigore Alexandru Ghica scrie: „Cu rușinea mea mărturisesc că, în timp de șase ani, cât am guvernat Moldova, am făcut o mulțime de nedreptăți și de nelegiuiri… Însă ce era să fac, când eram în înrudire și în amiciție cu toți boierii? Cum era să nu pun eu ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postelnic pe fiul meu, președinte al divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoți și pe amici, privighetori și polițai pe oamenii acestora. Și dacă vreunul dintre ei nedreptățeau pe oameni, dacă ei condamnau pe nevinovați, dacă răpeau fățiș onorul și averea cuiva, ce era să fac eu? Puteam să fiu eu întotdeauna drept?”. Efectul, de fiecare dată, a fost un histerezis instituțional, fiindcă presiunea obișnuințelor, a practicilor economice și sociale mai vechi, a „obiceiului pământului”, a „instituțiilor extractive” și a rețelelor clientelare a dus la încetinirea dezvoltării și a făcut imposibilă schimbarea adevărată a formelor instituționale, a societății în ansamblul ei.

Un studiu de caz centrat pe Administrația Publică Locală a Municipiului București în perioada 1 ianuarie 2007-1 mai 2008 demonstrează gestionarea ineficientă a resurselor publice și parazitarea procesului de achiziție. Astfel, autorii demonstrează, cu grafice, că 75% din banii alocați de autorități pentru contracte de lucrări au fost accesați de 4 din totalul de 73 de firme participante, iar costurile au fost de șapte ori mai mari decât cele estimate. Deci, deși s-a respectat formal legislația europeană, banii publici nu au fost economisiți, din contră, s-au risipit, ceea ce dezvăluie comportamentele reziduale specifice exploatării și menținerii privilegiilor economice ale unei oligarhii.

Eșecurile instituționale au generat eșecurile reformelor de modernizare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din primele decenii ale secolului al XX-lea – de la reformele agrare succesive care nu au eliminat exploatarea țărănimii și până la sistemul politic din perioada interbelică, unde alegerile libere au fost câștigate, aproape de fiecare dată, de partidul care le organiza.

„Dualismul instituțional” din practica economică are drept corespondent un dualism în discursul cultural. Nu doar fiindcă, așa cum există clientelism politic și clientelism economic, există la fel de bine și clientelism cultural, ci fiindcă s-au luptat două tabere, una tradiționalistă, opusă modernizării, alta cosmopolită, susținând imitația culturii moderne occidentale și „sincronizarea” (Eugen Lovinescu). Autorii cărții sunt adepții unei linii mediene, critice, care l-ar avea mai degrabă ca exponent pe Garabet Ibrăileanu.

Din punct de vedere istoric, modernitatea românească cuprinde, în viziunea lui Lazăr Vlăsceanu și a lui Marian-Gabriel Hâncean, următoarele etape sau cicluri economice, prin raportare la cele occidental-europene :

1870 – 1913 – ciclul de modernizare și creștere economică;
1914 – 1950 – ciclul de scădere economică și de creștere a decalajelor;
1951 – 1990 – ciclul de creștere economică, dar și de mărire a decalajelor;
1990 – 2007 – ciclul de mari oscilații economice și de creștere a decalajelor;
Post 2007 – ciclul de integrare economică europeană și de eventuală recuperare sistematică a decalajelor.

Configurările capitalismului actual de la noi cuprind „capitalismul patrimonial de rentierist”, „capitalismul corporatist al firmelor multinaționale străine” și „capitalismul firmelor autohtone”. Dintr-un tabel cu salariile reiese că IMM-urile autohtone oferă cele mai mici venituri, iar analiza sociologică dezvăluie că rentierismul, cuplat cu corupția endemică, s-a transformat în inamicul principal al politicilor publice eficiente.

Concluziile cărții, previzibile, sunt formulate memorabil. Extrag câteva, din capitole diferite:

„Alternările scăderilor/stagnărilor pe tremen lung cu pusee de creștere pe termen scurt reprezintă nota distinctă a dezvoltării economiei românești”.

„Bogăția și puterea politică tind, până la urmă, să se consolideze reciproc”.

„La suprafața luptei politice și a controverselor culturale au ajuns acum să se ciocnească autohtoniștii și cosmopoliții, pe când profunzimile economiei și politicii sunt dirijate de mari agenții și bănci internaționale și de o practică economică și politică dominată de prădălnicia unui stat atât de slab”.

Prezentând un alt model explicativ, autorii susțin impunerea „instituțiilor inclusive”, înainte de orice, care să ducă la corecta funcționare a societății, la emanciparea indivizilor și la scăderea gradului lor de dependență.

Lazăr Vlăsceanu, Marian-Gabriel Hâncean, „Modernitatea românească”, Editura Paralela 45, 2014